“Amorul e o boală ca scarlatina: trebuie să treci neapărat prin ea”

Povestea Annei Karenina este, fără îndoială, una foarte cunoscută. Mai mult decât atât, aş îndrăzni să o numesc cu adevărat fascinantă. Curiozitatea de a vedea viaţă suflată atât peste Anna cât şi peste celelalte personaje creionate de Tolstoi m-a adus marţi seara pe treptele Teatrului Naţional din Timişoara, cu biletele în mână şi cu nerăbdarea în bătaia piciorului pe pavaj.

În trecut am văzut multe piese care m-au dezamăgit. Fie erau foarte slabe în accepţiunea generală, fie nu m-am indentificat eu cu viziunea regizorală. Am învăţat aşadar să nu îmi ridic aşteptările pe culmi înalte înainte de spectacol. Şi cum orice regulă are excepţia sa, trebuie să recunosc că de această dată am plecat ferm convinsă că voi avea o experienţă extrem de plăcută. Şi Anna Karenina mi-a depăşit aşteptările. Totuşi, dacă mi-ar fi lipsit acest presentiment inexplicabil, probabil că m-aş fi poticnit în faţa afişului, afiş care nu face, nici pe departe, cinste piesei.

Anna Karenina – între litere şi suflare

În jurul Annei se împletesc armonios două fire narative. Pe de-o parte este povestea cărnii, a existenţei sale pământeşti şi a conflictului cu lumea ce o înconjoară şi pare să graviteze în jurul ei, iar pe de cealaltă parte este o istorie tenebroasă a unui suflet schingiuit de îndoială, de dragoste de femeie, de dragoste de mamă şi de conflict între toate acestea.

Mi-am închipuit dramele Annei cea din carte asemeni unor pietre de moară ce-i apasă greu pe umeri şi îi zdrobesc totodată sufletul şi m-aş fi aşteptat s-o găsesc pe scenă ca întruchipare a acestei dureri. În schimb, interpretarea personajului (jucat de Claudia Ieremia) a fost una mult mai fină, frământările sale fiind prezentate prin gesturi mult mai delicate, parcă desprinse din clasicele piese ale secolului al XIX-lea. Totuşi, mi-aş fi dorit să o văd mai aproape de felul în care mi-am imaginat-o eu.

Universul exterior

Dacă ar fi să aleg interpretarea care mi-a plăcut în mod deosebit, l-aş alege pe Stiva (jucat de Victor Bucur). Deşi personajul are un caracter pe care, în mod normal, l-aş dispreţui, farmecul adus de prestaţia actorului care i-a dat viaţă m-a făcut să-l îndrăgesc. Un alt element care mi-a plăcut a fost evoluţia Ekaterinei Alexandrovna (Kitty) care începe în stil tipic adolescentin şi culminează prin a-i dezvălui latura de femeie puternică la căpătâiul cumnatului său.

Alexei Alexandrovich (jucat de Ion Rizea) este genul de personaj suspendat undeva la jumătatea drumului dintre postura de antierou şi victimă. Şi deşi apreciez rolurile mai excentrice ale lui Ion Rizea (ex. Piaţa Roosvelt), în uniforma lui Alexandrovich a făcut un rol foarte bun.

Universul interior

Alveola înnegrită a sufletelor sfâşiate, adusă pe scenă de personajul lui Cătălin Ursu, este elementul care a închegat această poveste. Deşi este foarte greu să surprinzi fracţiunea emoţională a unui personaj, Cătălin Ursu a reuşit prin mişcarea sa scenică extrem de expresivă şi prin cele câteva replici să aducă pe scenă, în lumina reflectoarelor, cele mai adânci frământări interioare.

Decor şi costume

Ştiu că am folosit foarte multe superlative până acum, dar ceea ce a fost cel mai impresionant, am lăsat la sfârşit. Pur şi simplu m-am îndrăgostit de costume. Atât rochiile foarte sofisticate purtate de actriţe cât şi unifomele şi costumele actorilor au fost superbe. “Vinovată” de aceste creaţii este Alina Lăţan. Apoi decorul extrem de mobil (platforme cu rotile, oglinzi coborâte din tavan etc.) împreună cu aburul de pe scenă au contribuit la impresia vizuală deosebită.

La final

Piesa a avut eticheta de “Vândut” în dreptul ei şi, uitându-mă la ceea ce am scris mai sus, îmi dau seama că ies la numărătoare foarte multe motive pentru asta. Dacă vreţi să vă duceţi data viitoare, când se mai joacă, v-aş sfătui să vă achiziţionaţi biletele din timp.

Acum realizez că am omis să vă povestesc despre muzică şi depre scena cu trenul. Mai are rost sau v-aţi dat deja seama că nu puteau fi decât în ton cu restul piesei şi că mi-au plăcut foarte mult?