Pană de automobil în Studio “Uțu Strugari”

Dacă aştern aici numele lui Friedrich Dürrenmatt, poate că nu sunt mulţi aceia care îl vor asocia cu vreo proză sau vreo lucrare estetică. Dacă totuşi spun Kafka, menţionez “Procesul” şi vă spun că “Pană de automobil” este ideea lui Dürrenmatt pe care o putem numi o demnă succesoare a procesului lui Kafka, parcă vă stârnesc interesul, nu-i aşa?

Piesa “Pană de automobil“, în regia artistică a lui Sabin Popescu, îi adună pe scena sălii studio a Teatrului Naţional din Timişoara pe cei 6 actori, Romeo Ioan, Damian Oancea, Valentin Ivanciuc, Cristian Szekeres, Onuţ Danciu şi Irene Flamann Catalina, oferindu-le un singur rol aparent, dar şi un al doilea rol latent înscris adânc în obişnuinţa lor de decadele profesate în tribune judecătoreşti, de scurtăturile imorale alese în viaţă sau de trecutul de femme fatale a unei menajere trecute de vârsta a doua.

pana1

În prim plan avem un reprezentat al unei companii de textile, Alfredo Traps, care din pricna unei banale pene de cauciuc rămâne blocat într-un sat. Bineînţeles, călătorul trage către primul han, al cărui proprietar îl redirecţionează către casa primitoare a unui pensionar, pe motiv de indisponibilitate a locurilor de cazare. Deşi poate că ne-am aştepta ca vila unui pensionar să fie lugubră şi pustie, aceasta devine colorată şi animată de prezenţa menajerei franţuzoaice, Madame Simone, şi de şueta organizată de gază, şuetă udată cu vinuri alese, brânzeturi şi coniac.

Privind din cu totul alt unghi, pe scenă sunt prezenţi, de fapt, un judecător, un procuror, un avocat şi un executor care îndeplineşte şi rol de grefier. Cu toţii pensionaţi, dar cu metehnele judecătoreşti încă agitându-li-se în vene.

Cele două planuri se intersectează în ludic, sub forma unui joc de societate sumbru. Jocul “de-a tribunalul” care face deliciul celor patru pensionari seară de seară. Şi cum toate uneltele justiţiei sunt deja prezente, lipseşte doar acuzatul. Cui altcuiva i se putea atribui acest rol decât oaspetelui de ocazie, Alfredo Traps? Apoi ar mai fi nevoie de o faptă reprobabilă, dar jocul este conceput de aşa natură încât poate scotoci adânc sufletul acuzatului şi poate găsi nelegiuirea care sălăşuieşte în fiecare dintre noi, chiar dacă că o vedem sau nu.

pana4

Justiţia înseamnă alb şi negru, bine şi rău, în sau în afara legii. Dar justiţia este adesea oarbă. Cu toate acestea, în tribunalul încropit în sufrageria unui judecător pensionat, pe muzică de pianină şi în compania unor diapozitive deocheate, nu mai putem vorbi despre lege, ci mai degrabă despre răspundere.

Nu durează mult până justiţia devine flexibilă şi crima începe să se dezvăluie chiar de pe buzele autorului. Totul începe de la chiar automobilul care l-a plasat pe acuzat în sat. Un Ford Mustang roşu de a cărui achiziţie corectă procurorul se îndoieşte. Printr-un rechizitoriu abil, acesta este capabil nu numai să ajungă la un cap de acuzare (omor din culpă), ci reuşeşte să-l convingă până şi pe acuzat, care se credea curat, de vinovăţia sa. Într-un sistem legal normal, singura nelegiuire a lui Traps ar fi fost adulterul. În tribubalul alternativ prezentat sub formă de joc de societate, lanţul de consecinţe este cel care macină conştiinţa făptaşului.

pana2

Dacă în aparatul judecătoresc real pedeapsa cu moartea fusese abolită, în tribunalul din sufragerie era urmarea firească a inevitabilului verdict “vinovat”. În finalul piesei, verdictul şi pedeapsa fictivă sunt întrerupte de o tragedie cât se poate de reală pe care va trebui s-o descoperiţi când şi dacă veţi alege să vedeţi piesa sau să o citiţi.

Mie piesa mi-a plăcut în special datorită ideii, idee pe care eu am dus-o puţin mai departe. Nu ştiu dacă asta a fost ceea ce autorul a gândit, dar câteva elemente m-au dus cu gândul la complot. Eu cred că, de fapt, Traps a fost ademenit în capcana tribunalului de jucărie, în special datorită faptului că, la un moment dat, se menţionează un număr mai mare de oaspeţi-acuzaţi din trecut. Astfel, el devine recuzită pentru jocul celor patru pensionari, o jucărie în mâna a patru copii care se joacă cu chibriturile, pedepsind consecinţele faptelor acuzatului, dar nefiind pe deplin conştienţi de consecinţele bizarului joc.

pana3

La final, să rezum ceea ce mi-a plăcut şi ceea ce nu mi-a plăcut. Aşa cum spuneam, am fost foarte încântată de idee. Decorul, mi-a plăcut şi el. Ceea ce nu mi-a plăcut însă este faptul că o parte din piesă, finalul, se petrece afară din scenă şi este proiectat pe un ecran. Aceaste imagini nu sunt în direct, iar la momentul înregistrării lor, actorul care îl interpretează pe Alfredo Traps avea părul mult mai scurt. Astfel, dacă nu cumva avea timp să se tundă înainte de evenimentul final (care e consecutiv din punct de vedere temporal), scena proiectată pare total ruptă. Ar mai fi ceva care m-a deranjat, dar nu are legătură cu organizarea. Lângă mine a stat un fotograf care a cotrobăit prin geantă, a schimbat de zor obiective şi, mai mult decât atât, mi-a obturat vederea înspre o jumătate din scenă. Înţeleg ideea de a face poze, dar se poate cu mai multă discreţie. Altfel, e lipsă de respect pentru ceilalţi spectatori.

În concluzie, eu recomand această piesă.

Citește și:

2 Comment

  1. richie says: Reply

    Deci o piesa cu subiect procedural, ca un episod dintr-un serial cu avocati? Ca mi-ar placea in cazul asta.

    1. Da, numai ca este prezentat ca joc de societate. La cum te stiu eu, cred ca ti-ar placea piesa. :)

Leave a Reply