Poziţia Copilului – Teză a realităţii

S-au aprins luminile în sala de cinema. “Românii se pricep la orice, dar nu la filme” a fost prima reacţie vociferată cu un rând în faţa mea. În prima secundă, mi-a crescut tensiunea. În a doua secundă, a apărut dezgustul. În a treia, m-am liniştit. Mi-am amintit că sunt într-un cinematograf în care 95% dintre filmele proiectate sunt Hollywood blockbusters şi mi-am amintit că nivelul mediu de cunoştinţe în ceea ce priveşte filmul românesc se rezumă la “B.D.”, “Nea Mărin miliardar” şi la faptul că Mihai Viteazul avea ceasul pe mână. Şi-apoi m-am gândit, serios, de ce în primele două secunde am considerat că părerea mea este infinit mai importantă decât a “ignoranţilor” din faţa mea. Veţi vedea puţin mai târziu de ce această întrebare este cu adevărat relevantă.

Ne-am regăsit, v-am regăsit.

Faptul că am întârziat puţin cu această cronică îmi dă ocazia de a împărtăşi cu voi lucrul minunat pe care l-am realizat citindu-le pe ale celorlalţi. Mai jos, câteva citate din blogosfera:

“Apoi, ma mai si gandeam cat de distrusa ar fi maica-mia daca ar fi lovita de o veste atat de tulburatoare ca cea primita de dna Cornelia (Luminita Gheorghiu) in filmul lui Netzer. N-as putea sa-i fac asta chiar dupa ce i-am dat flori de 8 martie. (Richie)

“Tata a zis ca-l omoara pe ala ce m-o lovit. Degeaba ii explicam eu ca e un batranel lovit de soarta, aflasem ca e bolnav, ca are lombo-sciatica, de astea, nu voia sa auda. A mers la varu-meu care e avocat, s-a dus cu el la politie si a inceput un scandal monstru, in care varu-meu (care e ceva bastan prin Sibiu) ameninta ca-i da afara pe toti aia care mi-au luat mie declaratia ca nu vreau sa fac plangere. (Nebuloasa)

“Florin Zamfirescu e tatăl prin excelenţă (“Lasă-l, dragă, să-şi bată cuie-n picioare ca Hristos!” – ca şi Groparu tătic “Lasă-l, nievastă, să-şi spargă Gropărelu’ dinţii, că mai are vreo 30!”); aşa era şi Gropăroiu (tatăl gropăresc), şi Gropăroiul Gropăroiului. (Groparu’)

Aţi observat? Aţi văzut cum filmul acesta te obligă să-ţi radiografiezi propria realitate? Cum te poţi regăsi într-un personaj, cum îţi poţi regăsi familia în celelalte?

Din realitate, direct pe ecrane.

Mi se pare uimitoare psihologia din spatele filmului. Este genul acela de film în care, oricât de mult ai urî personajele, te regăseşti, câte puţin, în fiecare dintre ele. Sau măcar le înţelegi. Mamelor, există o limită când vine vorba de lucrurile pe care le-aţi face pentru copilul vostru? Copii de toate vârstele, de câte ori nu v-aţi simţit sufocaţi de iubirea excesivă a părinţilor voştri, în special a mamelor? Câtă corupţie aţi văzut? Cât aţi cotizat “dans le plic”, vorba Olgăi Cerchez?

Cum i-am văzut eu.

În film: Cornelia (Luminiţa Gheorghiu), mama, este cioara care îţi iubeşte, aproape oedipian, fiul. Este genul de mamă, cum de altfel ea însăşi recunoaşte, care încearcă să trăiască prin copilul ei, să corecteze, prin el, tot ceea ce a greşit în propria-i viaţă. Încă de la început, doamna Cornelia este prezentată în contrastul atât de adevărat al vremurilor noastre: aur din cap până în picioare, ţigări fine şi… limbaj de mahala.

În realitate: Am văzut atât de multe exemple de copii neglijaţi de părinţi, dar şi mai multe sunt exepmplele de copii care primesc, hai să-i spunem aşa, prea multă atenţie. Întrebaţi în jur. Câţi îşi trimit copiii la dans, înot, karate, ore de informatică, ore de pictură, balet, modelling, gimnastică etc. Departe de mine gândul de îngusta orizonturile celor mici, dar este trist când dorinţa de performanţa reuşeşte să fure copilării. Şi credeţi că asta se întâmplă din dorinţa copiilor?

În film: Dl. Făgărăşanu (Florin Zamfirescu), tatăl, este genul de medic pe care fiecare gardă îl duce mai departe de familia sa. Dorinţa de armonie (fie ea şi aparentă) în familie este motivul pentru care se lasă manipulat atât de soţie cât şi de fiu, regăsindu-se adesea în postura de fileu între aceştia.

În realitate: Făgărăşani în realitate sunt destui. Sunt în reprezentanţele auto, cumpărând sentimente cu Audi-uri, în bijuterii, cumpărând dragostea cu diamante.

În film: Barbu (Bogdan Dumitrache) este copilul răsfăţat, suficient de revoltat pentru a refuza brutal implicarea părinţilor în viaţa sa, dar insuficient de matur pentru a înfrunta responsabil, de unul singur, consecinţele acţiunilor sale.

În realitate: Dacă vă uitaţi la ştiri, poate-aţi auzit de “Şmecherul cu BMW/Ferrari/Mercedes” care, după interminabile procese, primeşte o sentinţă cu suspendare după ce a curmat vieţi.

În film: Dinu Laurenţiu (Vlad Ivanov), este martorul a cărui declaraţie poate schimba tot, lucru care îi dă putere. Tocmai această putere îi activează, pe lângă antipatie, o dorinţă avidă de a-şi vinde “integritatea” cât mai scump.

În realitate: Este omul care accelerează când vede că vrei să-l depăşeşti, care te depăşeşte şi frânează în faţa ta, care merge pe autostradă exclusiv pe banda a doua etc. Aţi prins ideea.

Concluzii sumbre.

În realitatea autohtonă, avem mereu de ales modalitatea de plată. Fie umplem plicuri cu teancuri de Euro, fie plătim în instanţă.

Copiii şi visurile unora sunt mai importanţi decât copiii şi visurile altora. Aici şi legătura cu întrebarea din introducere.

După filmul acesta, cred că a încolţit în mulţi patrioţi dorinţa de emigrare.

Oare chiar nu mai există lucruri pe care nu se poate pune un preţ?

…

Aş mai avea atât de multe lucruri de spus, dar cred ca e mai potrivit să închei. Totuşi, nu înainte de a vă îndemna, din suflet, să mergeţi să vedeţi filmul.