Se întâmplă foarte rar să îmi recitesc articolele însă, zilele trecute, am trecut încă o dată pe aici. Primisem un comentariu de la Gheorghe, care comenta o metaforă din text, și am simțit nevoia să recitesc întreg contextul. Și dacă de obicei mă inspiră factori exteriori, de data aceasta am fost tot eu cea care a servit drept muză pentru ceea ce voi citiți acum. Dacă aveți răbdare să citiți, mi-aș dori foarte mult să-mi răspundeți la întrebarea de la final.
Scriam așa:
Teorie: Viața e construită din momente și „acum”-uri. Trei puncte definesc un plan și mă întreb dacă, alegând total aleatoriu trei momente din trecut, fie el apropiat sau îndepărtat, planul va fi unul acceptabil. Mi-e teamă de răspuns, așadar aleg în continuare viața neplanificată.
Și așa am ajuns să mă gândesc la momente.
Spre norocul meu – cel puțin așa văd eu lucrurile – viața mea nu a dus lipsă de momente intenste, iar asta s-a întâmplat pentru că eu sunt genul de persoană care, dacă este vorba despre ceva care contează, dă totul. Am muncit cu patos, am iubit din suflet, am urât cu patimă și lista poate continua la nesfârșit. Orișicum, nu despre momentele negative vreau să vă vorbesc, ci despre cele pozitive.
Sunt convinsă că fiecare dintre voi are tolba lui de experiențe din care abia așteaptă să împărtășească. Poate ați fost la un concert incredibil, poate ați sărit într-o cascadă cu butoiul, ați pilotat un avion sau v-ați îndrăgostit.
Atunci când ne povestim viața, ochii ne sclipesc, inima stă să ne sară din piept și respirația devine neregulată. Poate că oamenii cărora le împărtășim experiențele nu sunt câtuși de puțin interesați, dar asta nu schimbă cu nimic pasiunea din vocea noastră.
Și-acum vreau să ne întoarcem puțin în timp, la momentul exact pe care îl relatăm. Să presupunem că este vorba de unul dintre cele mai bune concerte la ați participat până acum (îmi este foarte la îndemână exemplul pentru că am trăit ceva similar). Deși le veți spune tuturor că a fost minunat, original, genial, epic sau cum vreți voi, vă mai amintiți cum v-ați simțit exact atunci? Pe lângă euforia momentului, poate aveați febră. Poate vă certaserăți cu jumătatea sau poate sufereați că un el sau o ea nu este alături de voi. Poate era prea cald sau vă strângeau tenișii. Poate sonorizarea nu a fost atât de bună și parcă și frontman-ul era puțin fumat. Poate că ați mers singuri și nu ați avut cui să împărtășiți bucuria (cazul meu).
Poate că, dacă stăm puțin să ne gândim, momentele nu sunt chiar atât de „epice” pe cât le povestim.
Și-acum întrebarea:
Suntem noi în așa fel construiți încât să uităm de tot ceea ce a fost neplăcut și să nu ne pese sau, mai degrabă, căutăm să ne autovalidăm viața perfecționând în poveste ceea ce a fost departe de a fi așa?
Un lucru e cert pentru mine: Un moment are cu totul altă față atunci când ni-l amintim decât atunci când îl trăim. Trist? Poate. Dar aș vrea să îmi creez constant amintirile de mâine…
As alege prima varianta, aia cu alesul uitatului a tot ceea ce a fost neplacut. Nu de alta, dar daca nu-mi place ceva, nu simt nevoia sa ma laud cu experienta intr-un mod pozitiv. Cand am fost la Istanbul, ma chinuia o gastrita de efectiv m-am asezat pe o bordura si, pentru prima data intr-un concediu, i-am spus Sotzului ca vreau acasa. Era si o caldura de-mi venea sa stau doar sub dus (ca degeaba Istanbulul e inconjurat de apa, nu poti face baie nicaieri), asa ca aveam destui nervi cat sa nu casc ochii cu placere la oras. Insa cand povestesc despre Istanbul… vorbesc doar in termeni laudativi. pentru ca e un oras frumos, altfel, si indemn pe oricine sa mearga acolo. atata doar ca nu in mijlocul verii cand te scurgi pe trotuare.
nu stiu daca ti-am raspuns la intrebare, dar poate toate experientele au un plus si-un minus. durerea de picioare va fi doar o parte a povestii despre vizitarea Parisului, iar ploaia de la concertul lui Patrice nu-i va stirbi din intensitate
Să știi că îmi doream foarte mult să văd Istambulul, dar după ce ai povestit tu… Nu mă înțeleg deloc (dar deloc) cu căldura. Cred că ar fi chin.
În altă ordine de idei, da, mi-ai răspuns la întrebare.
Eu consider ca ambele. Uneori constient, alteori inconstient. Dar, amintirea experientei depinde strict de fiecare individual, mai ales pe partea memoriei… cand de bine o are antrenata sau nu. Detaliile, mai ales daca este o experienta indepartata, se mai uita si per total ramane doar un sentiment, o traire, o amintire a unei senzatii si de acolo incepi iar sa construiesti momentul cand impartasesti cu altii.
Dar, repet; e si constient si inconstient pana la urma. Suntem – putin spus – dualisti in chestiile astea.
Parerea mea
Nicio secundă nu m-am gândit că facem asta voluntar. Nu cred că vrea nimeni să se mintă pe sine cu bună știință.
Nu uitam, le ascundem intr-o camaruta a mintii si, din cand in cand le mai stergem de praf. Mintea omeneasca e selectiva, prin urmare mi se pare normal sa ne gandim doar la aspectele frumoase dar sa ne asumam si aspectele urate, pana la urma, toate fac parte din viata noastra.
Știi la ce mă gândesc acum? La femeile care nasc. Bucuria lor pare să depășească evidenta durere.
Cel mai bun exemplu!
Pai cred ca functionam pe principiul… cele rele sa se spele, cele bune sa se adune.
Eu am realizat zilele trecute, povestind cu cineva despre Praga, ca doua zile cat am stat acolo a plouat non-stop. Si am fost incontinuu uda, murata si infrigurata. Si eu urasc ploaia si frigul si sa car umbrele.
Si m-am indragostit de oras. Cand ma gandesc la el nu-mi vine absolut nimic rau in minte.
Cred ca o sa iti fur subiectul. :))
Văd că it’s not just me.
Mă bucură asta. Poți să-l iei liniștită. Nu e furt că-ți dau voie.
[…] am citit ce-a scris Anca săptămâna trecută, am avut un sentiment de deja-vu. Numai ce trecuseră câteva zile de când […]
[…] mai ales Ancăi (că doar în articol este vorba de mama ei) care cu siguranță va răspunde pe blog sau pe noul vlog, vede ea unde și Andreei care în acea perioadă m-a încurajat foarte mult în […]
Știi cum e, cred că al nostru creier optează să ascundă în general momentele neplăcute, alea în care ne-am simțit stânjeniți, din simplul motiv că ”life goes on”…cred că dacă am trăi numai cu momentelel negative, am sta într-o depresie profundă.
O altă explicație: momentele alea rele, clipe urâte și stânjenitoare, ne fac să facem diferența între bine și rău. Pentru că așa e construcția să trăiești prin comparație. Nu poți să negi faptul că aproape orice decizie, orice alegere atunci când o judeci, te bazezi pe experiențe trecute, bune sau rele, pe momente pe care le-ai trăit sau tocmai pe momentele noi (din nou comparativ) pe care vrei să le trăiești.
Well, habar n-am dacă are logică tot ce am scris mai sus, cert e că m-am străduit :))