Undeva pe la sfârșitul anului 2007 a ieșit de sub degetele mele primul articol din multele pe care aveam să le public de-a lungul timpului. Sunt aproape sigură că acel blog nu a fost citit de nimeni altcineva în afară de mine însămi. Nu cred să fi trecut mai mult de câteva zile până să îl șterg. N-am abandonat ideea însă. Așa se face că pe la începutul anului 2008 m-am apucat din nou de scris, iar scriitura a preluat ca autor pseudonimul pe care îl folosesc și astăzi.
Mi-a fost rușine de faptul că am blog. Nu am o explicație pentru asta. Probabil motivul era nesiguranța manifestată față de ideile pe care le lansam. Acum realizez faptul că mă expun și îmi asum acest lucru. Pe atunci însă, lucrurile stăteau puțin altfel. Tocmai de aceea nu am luat niciodată în considerare varianta de a semna cu numele meu real, cel din buletin. Planul era să rămân veșnic incognito, dar cum planurile sunt făcute ca să fie încălcate, asta nu s-a întâmplat în cele din urmă.
Astăzi bloodie înseamnă Anca Spătariu și vice versa. Dar a durat ceva până să pot face asocierea asta. Alții au făcut-o mai repede.
Blogul acesta există de puțin peste un an, dar au mai existat alte două, chiar mai longevive decât atât. E drept, și mult mai bogate în pauze. Am un stil anume în care îmi este drag să mă exprim și asta cred că se vede. Este vorba de acel gen de articole la care din 2007 și până acum nu am renunțat. Poate că nu sunt cele mai citite sau cele mai apreciate, dar acolo sunt eu în special. Acolo dau eu drumul gândurilor să zboare libere. Sunt acele articole după care lumea obișnuia să mă întrebe dacă sunt bine? Acum cred că s-au obișnuit și mă lasă în pace. Asta sau nu le mai pasă. En fin.
Multe dintre articolele despre care vă vorbeam mai sus sunt în întregime ficționale. Totuși, printre ele, deși nu îmi place să recunosc, se mai găsesc și articole “dedicate”. Adică scrise pentru o țintă mult mai precisă, mult mai restrânsă. Adesea scrise pentru un singur om. De nervi, din dragoste, din dezamăgire sau ce-o mai fi fost. Și e normal, pe undeva, să se întâmple așa. În momentul în care trăiești ceva cu putere, poți avea instinctul de a văsa tot pe o coală albă, fie ea și virtuală. Cât este de etic să apeși publish, asta n-aș putea să vă spun.
Și mă întreb:
Oare câte dintre persoanele pentru care sau gândindu-mă la care am scris au înțeles că este vorba despre ele?
Oare câte persoane au considerat că ele sunt universul meu dintre rânduri și, de fapt, nu erau?
Și întreb pe cei care au, la rândul lor, bloguri:
Voi scrieți câteodată pentru cineva anume fără a dezvălui intenția? Scrieți ceea ce v-ați dori să puteți spune dacă ați avea acel individ în fața ochilor și nu v-ar lipsi curajul? Știu că nu se mai scrie așa, din suflet, cum se scria pe vremuri, dar se mai scrie din când în când și sunt curioasă dacă aceste articole au o muză sau o țintă.
Nu cred că realizăm nicicare dintre noi cât de tare ne expunem. Și aici nu vorbesc strict despre bloguri, putem include alte activități sociale online.
Da.
Nu cred ca scriu pentru mine, nu am nevoie sa vad ceea ce gandesc. In principiu scriu pentru cei care vor sa vada si o alta opinie.
Eu ma refeream la scrisul special pentru cineva.
Pentru o persoana, nu pentru un public intreg.
mi-am pus si eu intrebarile astea intr-un anume punct, dupa care am hotarat ca posturile (tip scrisoare dedicata) sa le trimit in inboxul destinatarului. e mult mai intim si tintit mesajul. altfel..poate deveni can-can
Eu o ard mai misterios, așa… Tre să fie criptic tot
Dacă îţi spun că scriu predominant pt Miştotică de peste ani şi ani, mă crezi? Sunt gândurile şi trăirile mele, destinate mie. Că şi alţii pot citi, de-or fi curioşi, e doar un “side effect”. Iar puţinul ce-l scriu cu adevărat din suflet, cel ce mă face vulnerabil, e automat parolat.
eu am scris deseori pentru diversi oameni. in unele cazuri stiu sigur ca s-au prins, in altele n-am idee daca s-au prins sau nu.
da’ categoric cel mai nasol e sa citesti o postare misto, sa crezi ca-i despre tine si sa nu fie. #amzis.
crivat +1. era o data sa ma duc sa ii crap capul lui Julius…
si eu am scris o postare mai de suflet, acum cativa ani, pentru o domnita. si-o alta domnita a crezut ca-i pentru ea. a fost… ce sa zic, un pic neplacut.
Toate articolele “personale” mi-au fost provocate/dedicate de/unor anumite persoane.. Sunt rezultatul unor explorari interioare care priveau o relatie cu acele persoane, niste trairi, stari cauzate de ele, niste lucruri nespuse care trebuiau spuse etc.. Nu cred ca s-au simtit vreodata vizate iar daca au banuit n-au intrebat. Intr-un fel e pacat pentru ca multa ceata s-ar fi risipit…
Dar nu cred ca blogul m-a facut astfel vulnerabil. Din contra, m-a asprit prin faptul ca m-a obligat sa ma confrunt cu niste probleme greu de definit si s-o fac intr-un mod articulat, care sa caute sensuri. Sigur ca puteam proceda si altfel, pastrand pentru mine ceea ce iesea din taste dar n-am facut-o. Nu regret desi uneori am fost gresit inteles.. Vina imi apartine pentru ca eu am ales ales forma in care sa ma exprim, una care nu e cea mai clara si lipsita de echivoc.
[…] Anca astăzi pe blogul ei Despre cum ne fac blogurile, câteodată, vulnerabili. Nu doresc să reiau subiectul (că nu mi-ar sta bine să copiez de la copilul meu), dar gândul […]
pentru mine scrisul este un mod de a ma descarca de suparari, de emotii, de bucurii….blogul a inceput ca un jurnal pentru copiii mei si nici nu stiu cand a luat amploare si cand a ajuns unde e acum…pur si simplu m-am lasat purtata de val
am avut multe momente cand am vrut sa renunt, dar foarte repede dupa aceea apareau alte idei de articole, alte anunturi umanitare la care nu puteam renunta pentru ca ma gandeam la cei care aveau nevoie de ajutor….
si uite asa au trecut 2 ani de blogging si de interactiune cu ceilalti fara sa imi dau seama cand a trecut timpul
Eu dintotdeauna am fost foarte transparenta. Uneori mult prea transparenta, dar imi dadeam seama de asta, abia dupa cateva zile. Putine postari au fost scoase de pe blog, unele care erau mult prea persoanale si nu ma simteam confortabil sa stiu ca oricine le poate citi, desi in momentul cand le-am scris aveam nevoie sa le “arat”.
Daa, pentru mine blogul e o posta pentru oameni. Eu nu prea stiu sa impartasesc sentimentele oamenilor dragi, asa ca uneori le scriu in vazul lumii.
Cred că întrebarea este dacă merită efortul să le spui în faţă oamenilor ceea ce crezi despre ei. Eu am scris câteva asemenea articole “cu adresă” a căror mesaj nici nu am habar dacă au ajuns la destinatar. Dar, recitindu-le, mi se par mult mai faine decât orice morală făcută în direct, cu voce tare, în van.
[…] i-am răspuns, imediat, în gând. Ca mai apoi să îmi aduc aminte de o discuție mai veche cu Anca (atât de veche încât uitasem exact ce am vorbit și am rugat-o să îmi împrospăteze memoria), […]
Sunteți simpatici cei care scrieți pentru voi înșiși. Atunci când ai ceva de spus, spui au scrii pentru posteritate. Dacă vorbești cu tine însuți și ai nevoie de un blog, acel blog e privat. Asta înseamnă că sunt gândurile tale într-un mediu ermetic și nu te interesează părerile celorlalți. Ori publicând, se presupune că accepți la un anumit nivel interacțiunea cu un public.
Dacă îți scrii părerea pentru cine e interesat de ea, invariabil la un moment dat te vei adresa cuiva anume. Așa suntem noi oamenii, uneori simțim nevoia să spunem cuiva ceva, în unele cazuri unor persoane fictive sau decedate. Depinde de personalitate, stări emoționale etc. Deci da, și eu am scris, iar persoanele respective nu au primit mesajul din diverse motive.
Vreau să te întreb unde nu se mai scrie ca pe vremuri? Nu de alta, dar nu e frumos să generalizăm atâta timp cât mulți dintre cei ce am comentat aici scriem ca pe vremuri.
#amzis#dar#pot#demonstra
Am scris o singura data cu perdea si am pierdut o prietena virtuala. Nu i-a placut abordarea, desi eu nu avusesem intentii rele.
De atunci nu mai iau blogul in serios. Nu mai scriu ca pe vremuri decat incognito.
[…] Anca astăzi pe blogul ei Despre cum ne fac blogurile, câteodată, vulnerabili. Nu doresc să reiau subiectul (că nu mi-ar sta bine să copiez de la copilul meu), dar gândul […]