Nici că putea pica mai bine articolul Cristinei despre românii neduși la psiholog. Sunt întru totul de acord cu ea și vă recomand să-i citiți articolul pentru că este introducerea perfectă pentru ceea ce urmează să vă spun.
Depresia și anxietatea sunt niște boli (țineți minte cuvântul „boală”) care afectează tot mai mulți oameni și, din păcate, tot mai mulți adolescenți și tineri. Nu are rost să caut un studiu care să-mi susțină afirmația, știți și voi că este adevărat.
În încercarea de a face cunoscută problema, au fost demarate nenumărate campanii, s-au fondat asociații și s-a vorbit deschis. La o scurtă căutare pe YouTube veți găsi o mulțime de clipuri pe marginea subiectului. Dar oricât de admirabile ar fi toate aceste demersuri, intervine o problemă gravă, și-anume foamea de atenție a adolescenților. Așa se face că, peste noapte, toate aceste probleme au devenit, cumva, „nice to have”.
Nu vreau să fiu nicidecum insensibilă și sub nicio formă nu demontez caurile reale și triste de depresie, anxietate, ADD și altele, dar tot atât de reale sunt cazurile închipuite, care nu spun o poveste tristă, ci doar „uită-te la mine”. Despre acestea din urmă vobesc.
Pe vremea mea, maică, numai rockerii sau cei care umblau cu un volum de-al lui Cioran în buzunar aveau voie să fie depresivi. Acum, cu atât de multe exemple la îndemână, nici teribilismul nu mai e ce-a fost. Este extrem, dar extrem de dificil să ieși în evidență ca puber sau adolescent.
Vedeți voi, la fel de periculoasă ca boala însăși e și ipohondria asta mentală stârnită de dorința acută de atenție.
Nu știu de ce se întâmplă asta, nu sunt nici specialist, nici părinte. Îmi pun totuși niște întrebări legate de cursul de evenimente care duce la asta.
– Sunt de vină părinții? Lipsa lor de implicare sau atașamentul excesiv?
– E ok să lași copilul să se dea singur cu capul de pragul de sus sau să-i simplifici viața?
– Cât control trebuie să ai asupra vieții sociale și a anturajului?
– De ce copiii ăștia simt că singurul mod prin care pot primi atenție și afecțiune este făcându-și rău?
– De unde au învățat copiii să șantajeze emoțional?
– Și în final, de ce sunt atât de dependenți de implicarea celor din jur?
Parca e la moda sa te lauzi cu boala, mai ales cu depresia… daca vreti ma laud si eu : aseara eram singur cuc in apartament, departe de casa, masa si familie. La un moment dat mi-am aprins o tigara, m-am dus pe balcon si m-am uitat in jos (etaj 4). Uitandu-ma in jos, am inceput sa ma gandesc serios cum ar fi sa ma arunc si sa scap de toate prostiile. Eram cu adevarat panicat si dezgustat de faptul ca as fi in stare s-o fac. Apoi m-am calmat, si-a mai trecut o zi…
Dacă aveai un pahar de vin în mână, să vezi ce gânduri frumoase treceau 😉
Mai sunt si aia care spun „sunt in depresie” de parca ar spune „mi-am cumparat un telefon nou”. Evident, ei nu sunt si nu inteleg ce inseamna asta. Prea se joaca cu niste cuvinte. Si asta nu doar adolescentii, ci oameni in toata firea.
Cred ca la adulti problema e dramatizarea. Daca esti extrem de ordonat, nu inseamna ca ai OCD sau daca esti trist nu inseamna ca esti in depresie.
Acest infografic descrie foarte bine fenomenul:
https://s-media-cache-ak0.pinimg.com/736x/1e/97/ee/1e97eed2b226c1d17e066dc8480472bf.jpg
(via pinterest)
You have no idea how annoying it is. Cand ai o tulburare si ea iti afecteaza viata, e destul de fucked up annoying sa dai de pusti care spun ca au aceeasi chestie apoi incep sa descrie ceva ce au asamblat in mod grosolan din reprezentarile distorsionate ale tulburarii in filme si seriale.
In mare parte, fenomenul tine de faptul ca anumite persoane asociaza in mod gresit unele tulburari cu geniile si lumea isi doreste destul de mult sa fie speciala.