Vremuri de pace

Dacă aţi citit cu atenţie articolul despre Gardenia sau dacă o citiţi pe Oana, probabil v-aţi dat seama că nu am găsit cheia de la poarta Nirvanei ci am de gând să vă povestesc despre o piesă de teatru.

Am trecut, din nou, pragul Teatrului Maghiar. De această dată, am ales piesa “Vremuri de pace” care, paradoxal, vorbeşte despre vremuri tulburi. Dacă în cazul Gardeniei ceea ce m-a impresionat a fost, în special, povestea, de această dată a fost vorba despre cu totul altceva. Am să conturez subiectul bădăran şi eliptic, nu pentru că ar fi lipsit de importanţă, ci pentru că eu consider că nu este elementul care ar trebui să vă convingă.

Povestea orbitează în jurul lui Langermann Sándor, tânăr scriitor prezentat iniţial pe culmile gloriei venite după lansarea celei mai recente cărţi. Artist fiind, viaţa i se transformă într-un clişeu social împodobit cu excese şi insuccese. Declinul izvorăşte din sânul familiei şi este declanşat de moartea tatălui său. Presiunea societăţii şi a mamei, înstrăinarea surorii şi totodată revenirea acesteia pentru succesiune, tutunul şi alcoolul sunt doar câteva din elementele care clădesc finalul catastrofal.

Dacă până aici v-am lăsat impresia că piesa are un curs de desfăşurare banal, trebuie să vă spun că nu este deloc aşa. “Vremuri de pace” este un tablou foarte complex, încărcat de o multitudine de simboluri şi metafore. Un haos ordonat, o poveste vizuală şi auditivă care pare să îşi piardă, pe alocuri, tangenţa cu realul. Şi cu asta am dat startul lucrurilor care, într-adevăr, m-au impresionat.

Un alt lucru demn de menţionat este decorul. Pe lângă faptul că a arătat foarte bine, a fost dinamic. Şi când spun dinamic, mă refer la faptul că “mobilele” au fost în permanenţă mutate pe scenă, de către actori, pentru a crea cadrele potrivite. În primele 5 minute de la începere, mi s-a trecut un cablu pe lângă picioare, au fost mutate mese, persoanele care stăteau lângă noi şi pe care le credeam parte din public au ţâşnit de pe scaune şi s-au dovedit a fi parte din regie.

Este genul de piesă de la care nu pleci nici mai vesel nici mai înţelept. Nu este uşor de digerat şi din sală pleci cu o temă de gândire, cu o dorinţă de a descifra cât mai multe dintre dedesubturile sale. Acum, la ceva timp după ce am văzut-o, nu ştiu dacă impresia pe care mi-a lăsat-o este cea “corectă”. Şi folosesc ghilimele pentru că nici nu cred că există o variantă corectă şi, de fapt, este lăsat foarte mult loc de interpretare. Cert este că eu am văzut moarte, fantasme, o iubită care totdată este o muză secată, o tumoare personificată şi o societate defectă descrisă de discursul fără sens al unui demagog. Morţii inspiră, paznicul lumii de dincolo este corupt, iar scaunelor li se atribuie deopotrivă viaţă şi lipsă de viaţă.

(personificarea tumorii)

Concluzia este simplă. Nicio descriere nu poate reproduce acel ceva pe care această piesă îl transmite, aşadar va trebui să mergeţi să o vedeţi. Dacă sunteţi curioşi, următoarele spectacole vor fi în 7 aprilie şi 21 aprilie.

Până una alta, trebuie să studiem programul şi să o alegem pe următoarea. Data trecută ne-a onorat cu prezenţa Dunia, pe cine mai “corupem”?