Teatru: Boala familiei M

Eu sunt de părere că, în cultură, există atât de multe lucruri de experimentat încât este păcat să pierzi timpul consumând de două ori același spectacol, aceeași carte, aceeași expoziție și așa mai departe. Dar cum fiecare regulă își are excepția, așa mi se întâmplă și mie, uneori, să revin asupra unor experiențe mai vechi.

Am văzut spectacolul lui Radu Afrim, Boala familiei M, acum mulți ani. Nici eu nu mai știu câți… vreo 4? Poate 5? Irelevant. A fost unul dintre primele spectacole de teatru pe care le-am văzut în Timișoara și, probabil, cel care mi-a deschis apetitul și m-a determinat să revin.

Dacă sunteți timișoreni sau aveți de gând să veniți să vedeți spectacolul, închideți articolul acesta după următoarea frază. Nu am multe să vă spun, doar că mie mi-a plăcut foarte mult și v-aș recomanda să vă cumpărați bilete.

Pentru cei care nu sunt convinși și pentru aceia dintre voi care probabil nu vor ajunge să vadă Boala familiei M, am să vă spun câteva cuvinte despre ceea ce s-a întâmplat pe scenă.

Un joc al tipologiilor. Asta am văzut eu de două ori la Sala 2 a TNT. Frumusețea acestor personaje stă în complexitatea lor. Eu urăsc conturul simplu al binelui, al răului, al curvei, al misoginului, al mincinosului și așa mai departe, însă aici nu este cazul.

Luigi M (Ion Rizea) este „tatăl”. Am ales să plasez titulatura pentru între ghilimele pentru că debilitatea sa mintală îl plasează mai degrabă în rol de copil. Cu toate că această boală îi răpește adesea judecata, M este capabil de iubire și, în episoade scurte, chiar de înțelepciune.

Marta (Claudia Ieremia) este fiica cea mare a familiei. Cea care s-a văzut nevoită să-și asume rol de tutore, dacă nu chiar de mamă, cea care se sacrifică pe sine însăși pentru familia ei. Problema Martei este inerția în care se învârte. Cercul vicios din care nu este foarte clar dacă nu poate ori nu vrea să iasă. Nu se victimizează, dar nici ostracizată nu este. În fond, aceasta și-a atras singură greutatea responsabilității pe propriii-i umeri.

Maria (Mălina Manovici) este fiica mijlocie și campioană la avorturi. Această aproape-femeie este genul de persoană care nu crede că merită mai mult decât ceea ce vede, care se complace într-o relație care n-o face fericită neștiind mai bine de atât, al cărei univers se zdruncină la prima dovadă de afecțiune.

Giani (Călin Stanciu Jr.). Mezinul.  Tulburat, predispus la vicii, o plastelină pe care nu are cine să o modeleze și care mai degrabă nimerește în freamătul mâinilor tuturor.

Fulvio (Victor Manovici) este logodnicul Mariei. Un bărbat care nu știe dacă iubește cu adevărat și care se simte constrâns de o relație care funcționează doar din inerție.

Fabrizio (Colin Buzoianu) apare în rol de prieten și amant. Iubește, dar la rându-i este văzut mai degrabă ca o evadare decât ca iubit. Acesta se găsește între două sentimente puternice: prietenia față de Fulvio sau iubirea pe care i-o poartă Mariei. La un moment dat va trebui să aleagă.

Acum luați aceste personaje, puneți-le în scenă și aruncați între ei schizofrenia, comunicarea scurtcircuitată, dragostea bolnăvicioasă, codependența și umorul negru. Spuneți voi, nu e rețeta pentru ceva cu potențial genial sau, dimpotrivă, dezastruos? Ei bine, aici este vorba de primul caz.

P.S. Lucrul care mi-a plăcut cel mai mult când am văzut prima oară spectacolul a fost lumina care pătrundea în sală de afară. A fost deosebit. Din păcate, probabil ca urmare a renovărilor sălii, de data aceasta n-am regăsit același farmec.