Zi de zi mă simt luată prin învăluire de succes. Din păcate, e vorba de succesul altora, al celor care nu au nicio problemă în a și-l etala. Nu e nicio urmă de ofensă, dar mărturisec că mă simt un pic invidioasă; nu pe realizările în sine, ci pe siguranța și capacitatea de asumare.
Eu sufăr de sindroumul impostorului, o chestiune care apare în special la femei cu ambiții mai mari decât producerea și creșterea de copii. Bărbații, norocoșii de ei, nu prea se confruntă cu problema asta. Denumirea există încă din 1978, iar problema în sine… cine știe, probabil de când lumea. Pentru cei care nu știu ce e sindromul ăsta, explic pe scurt:
Sindromul impostorului se referă la incapacitatea de a-ți asuma realizările și o teamă constantă de a fi demascat. În engleză sună mai bine: high-achieving individuals marked by an inability to internalize their accomplishments and a persistent fear of being exposed as “fraud”. O persoană care suferă de sindromul ăsta, contrar oricăror dovezi, nu va simți niciodată că a realizat ceva important, în schimb va crede că a fost vorba de noroc, oportunitate sau că i-a păcălit pe cei din jur să creadă despre el că este mai matur sau mai inteligent decât în realitate.
Multă lume spune că e o modestie exagerată, dar îmi permit să nu fiu de acord cu asta. E, mai degrabă, o îndoială care atârnă ca un satâr deasupra capului indiferent de nivelul de competență.
Am avut job-uri care-mi cereau mult mai multă responsabilitate decât îmi cere cel de-acum, iar eu eram și foarte tânără. M-am simțit ca labradorul de mai sus și m-am întrebat adesea, în mijlocul câte unui atac de panică, ce naiba fac? M-am descurcat mereu foarte bine, dar am simțit că cei care au avut încredere în mine au fost niște inconștienți.
La naiba, câteodată simt că n-ar trebui să fiu lăsată să mă joc cu cuțitele în bucătărie sau ștecherul în priză. Ce să mai zic de lucruri mai importante?
Adevărul e că fac parte dintr-o generație de Peter Pans care refuză cu orice preț să se maturizeze. Totuși mai există câțiva, eu și cei ca mine, care înțelegem că viața nu se rezumă la canapea și Xbox. Și încercăm să facem ceva. Și reușim chestii foarte faine, dar totul e umbrit de o constantă îndoială.
Îmi amitesc cum îmi vedeam părinții când eram copil. Mergeau la serviciu, erau serioși, responsabili și înțelepți. Mai mult decât atât, la vârsta mea, aveau deja un copil. Mother, zi-mi te rog dacă și voi simțeați că vă jucați de-a responsabilitatea și familia. Zi-mi că nici voi nu știați mereu pe ce planetă vă aflați și nu-i doar generația mea atât de defectă.
Nu, nu sunteţi o generaţie defectă! Şi pentru că ar fi foarte multe lucruri de spus, îmi permit să preaiau de la tine mingea ridicată la fileu şi să detaliez, mai pe seară, la mine pe blog.
Treaba asta cu sindromul impostorului există și la tipi și singurul mod în care se poate vindeca e cu un manager inteligent care știe să-ți zică când o dai în bară și când chiar e reușita ta – o reușită reală. O figură cu autoritate care să-ți explice când e ok și când nu, până când îți echilibrezi tu singură compasul. Dar, e drept, e destul de greu să găsești așa ceva.
Mda, dar cred că așa o dăm în altă zonă problematică, aia cu nevoia de validare
Teoria spune că nu ne maturizăm niciodată, doar mai învățăm să folosim câte o mască nouă, în funcție de situație. 😀
Teoria aia e greșită – e ca și cum ai spune că nu există niciun număr mai mare de zece pentru că de fapt folosești cifre de la 0 la 9 tot timpul.
Dacă nu ne maturizăm niciodată procesul de maturizare nu există – ori acesta există pentru că e o etapă observabilă. Maturizarea e un proces observabil, nu e o definiție strictă așa cum o vedem în adolescență. Cu alte cuvinte nu ne maturizăm cum ne închipuim noi, dar asta nu înseamnă că nu ne maturizăm niciodată. 
[…] Anca acum vreo zi-două că suferă de sindromul impostorului – și o să vă povestesc și eu cum am trecut eu peste sindromul ăsta. E scurt, e simplu […]
De 2 ani fac pe adultul și-mi iese foarte greu. Uneori am impresia că e o glumă și că am greșit anul. How do you fake adulthood?
In realitate toti oamenii aia maturi pe care ii vedeai cand erai copil erau la fel de nepregatiti, imbecili, imaturi, incompetenti cum sunt si acum. Cand o sa te invarti intr-un mediu cu oameni trecuti de 30 de ani, cu familie, copii, etc. o sa vezi ce tampenii fac si gandesc, si o sa ajungi la concluzia mea.