Sfaturi practice pentru călătoria cu CFR

În urma experiențelor recent trăite, sfatul practic al zilei în ceea ce privește călătoriile cu CFR este: Aplicați violența! Nu, nu trebuie să loviți doamnele de la ghișeu, nici nașul și nici măcar pe muții aceeia care vând pixuri, creme vietnameze, cărți de joc și jucării de pluș care scot sunete enervante. Am să vă povestesc ce am pățit eu, apoi veți înțelege ce trebuie să faceți cu pumnii.

Am călătorit destul de des cu trenul, în special în primii ani după mutarea la Timișoara. Am un sac de povești tragicomice legate de oamenii pe care i-am întâlnit, de condiții, deraieri, locomotive în flăcări, dormit prin depouri etc. Dar nu, acest articol nu-l dedic acelor momente.

CFR-ul s-a schimbat destul de mult în ultimii ani. În bine. Este loc de mult mai mult, bineînțeles, dar ceva schimbări s-au făcut. Acum câțiva ani nici nu visam la climă sau încălzire (notă: călătoresc la clasa a II-a), în cel mai bun caz, speram să nu tragă curentul prea tare, să fie geamul cât se poate de etanș și să nu urce nimeni cu butoiul de varză. Apoi, au apărut acele Săgeți Albastre, care sunt construite pentru a servi distanțe de maxim 50 de kilomentri. Un fel de autobuze pe șine care să lege, spre exemplu, o suburbie de centrul unui oraș. La noi, merg de la Timișoara la Sibiu sau la Cluj și, cel puțin din punctul meu de vedere, sunt foarte incomode. În ultimul timp însă, am călătorit cu un tren foarte civilizat, unul al CFR-ului, nu este privat. Climă, prize funcționale, curățenie, vagon de biciclete, personal amabil etc. Parcă și călătorii s-au mai civilizat cât de cât, nu am mai văzut așa multe sticle de Săniuța ascunse în buzunarul de la piept.

Astăzi, ca să mă simt cu un picior în occident, am vrut să evit cozile de la ghișee și m-am îndreptat către automatul de bilete, de care am mai făcut uz și mai demult, nu e chiar nou. Îți selectezi singur ruta dorită, plătești cu cardul și toată lumea-i fericită. Eh, pun pariu că unii nici nu știați că avem așa ceva.

Dar, when it feels like it’s to good to be true, it probably is! 

Am abordat gentil aparatul, am selectat ruta, card, pin, tranzacție reușită, iese chitanța și… unde-i biletul? Aștept lângă el. Și aștept. Și el nimic. Mă gândesc eu, în idealismul meu tipic, că oricum seria biletului este înscrisă pe chitanță și poate nu vor să facă risipă de hârtie printând și un bilet. Mă duc pe peron, la naș, să-l întreb totuși dacă e suficient ceea ce a scuipat aparatul. Evident, nu era, dar domnul a fost foarte amabil și mi-a promis că dacă nu fac rost de bilet, nu mă lasă în gară, rezolvăm cumva. Mă trimite la Biroul de Informații. Logic, oare de ce nu m-am dus la ei în primult rând? Ah, mi-am amintit, pentru că era închis. Ce atâtea informații pentru prostime? Mă duc la ghișeul 2, mă trimite la 3, mă duc la ghișeul 3, mă trimite la ghișeul 1, la șefa de tură, care era o doamnă tare simpatică. Îi povestesc ce s-a întâmplat și, râzând și ea de situație, îmi dă soluția: “Trebuie să-l loviți deasupra fantei prin care cad biletele”. Am înțepenit inițial, apoi am început să râd și mi-a scăpat un “Incre-fucking-dibil!”. Nu m-a enervat situația, deloc, ba chiar m-a amuzant. Bastardul din imagine a avut nevoie de un pumn serios pentru a fi convins să îmi dea biletul.

Am rămas totuși cu o nelămurire. De ce a trebuit să vorbesc cu jumătate din personalul gării pentru a afla că, de fapt, trebuie doar să-i trag una aparatului?