Nu mă transform în Grumpy Oana, dar întâmplarea face ca zilele astea să abuzez de categoria #Nervi.
Pe lângă religie, banii sunt probabil următorul cel mai sensibil subiect. Îmi dau seama că articolul de față ar putea stârni indignarea unora, dar este părerea mea și simt nevoia să mi-o exprim.
Îmi displac profund persoanele care în permanență se plâng de lipsa banilor. OK, cred că putem cădea de acord că banii sunt o problemă reală, că economia e în plop, că locurile de muncă sunt cum sunt și că prețurile cresc incontrolabil. Nici eu nu mă lăfăi în averi, nu am moștenit nimic, muncesc și trăiesc paycheck to paycheck, locuiesc singură și plătesc chirie, facturi, motorină și așa mai departe. Și vă rog să mă credeți că am avut parte de-a lungul vremii de probleme financiare mai multe și mai negre decât aș dori oricui. Dar nu m-am dus să mă plâng la toate urechile, fie că voiau să mă asculte sau ba.
Pentru a mă asigura că ne-am înțeles cum trebuie, trebuie să menționez că nu am vorbit despre familiile cu reale probleme, cele chinuite de boli, care nu au moștenit decât datorii, care nu au acces la educație și așa mai departe. Sărăcia face să mi se rupă sufletul, ipocrizia este cea care mă scoate din sărite.
Am identificat câteva stereotipuri patetice:
Ghinionistul. Este cel care nu are resurse pentru că viața a fost nedreaptă cu el și a avut parte numai de ghinioane. Cel care se uită cu invidie la tine, gândind pentru sine că ești un băftos și de-aia o duci mai bine. Ei bine, prietene, cei mai mulți dintre noi avem ceea ce avem pentru că am muncit și pentru că ne-am fabricat norocul cu mâna noastră, pentru că n-am așteptat nici să ne dea cineva și nici să ne pice din cer.
Orgoliosul. Este cel care a avut o poziție importantă la un moment dat și care consideră că este sub demnitatea lui să se angajeze sub calificarea pe care o are. Genul de om care își scria pe ușa apartamentului „Fam. Ing. Xulescu”. Eu cred cu tărie că nicio muncă nu este rușinoasă și dacă singura variantă ar fi să mătur strada, păi aș mătura-o. Și aș mătura-o de-ar lua-o naiba, cu simț de răspundere, să fiu cea mai bună la asta!
Fostul bugetar. Știm cu toții că în multe dintre instituțiile statului e trai pe vătrai. Ore puține, bani nejustificat de mulți, indemnizații, al 13-lea salariu etc. Ei, dar se mai schimbă culorile politice o dată la 4 ani, și-atunci să te ții, că zboară cu zecile din primării și din alte instituții. Bineînțeles, majoritatea nu se pot adapta „la patron”, unde chiar trebuie să faci ceva.
Casnica. Mă sufoc când aud familii care o duc rău cu banii, dar doar unul dintre membrii ei lucrează. Înțeleg concediul de maternitate, nu despre asta e vorba. Fata mea, ai tot două mâini și-un cap la fel cum are și bărbatu-to. De ce nu muncești?
Veșnicul bolnav. Este cel care nu poate să facă nimic – de fapt este apt de orice altceva în afară de muncă – pentru că are te miri ce boală ale cărei simptome le exagerează. „Vai, dar cum să mă angajez că am făcut un infarct în ’72?”. Cunosc oameni care au foarte grave probleme de sănătate și oameni cu handicap care fac lucruri extraordinare.
Mincinosul. Este cel despre care știi că are un salariu mai mare decât spune, că a moștenit casele mătușilor, care are rezerve, dar care se victimizează mereu. Cunosc și eu câțiva oameni care au bani în bancă, de care nu vor să se atingă decât dacă este musai nevoie și care trăiesc, la fel cum o fac eu, din ceea ce câștigă lună de lună. Dar n-au venit niciodată să-mi plângă că „vaaaai, dacă se întâmplă ceva n-am pe ce pune mâna”. Aș ști că e o minciună. Din păcate, mulți procedează altfel.
Sunt sigură că mai sunt și altele…
Pe mine m-au luat la rost pt astfel de conceptii (nu ca nu ar fi bune si aplicabile). De ex, mi s-a explicat ca fiica unei familii sta acasa la aproape 30 de ani pentru ca isi ajuta in gospodarie bunicii. Pe care nu are cine sa-i ajute. Si tot asa, toata lumea are motive si prefera sa se zgarceasca decat sa se lafaie.
Dacă gospodăria aia produce cât să le acopere nevoile, nu văd de ce nu. Altfel e o problemă…
Bună pentru următorul atlas radio guerrilla clasificarea asta
Atlasul Urban de la Guerilla era funny. Astea nu sunt amuzante, sunt chiar triste.
Can be adapted
cred că ai uitat AVARUL. este cel care nu scoate un leu niciodată, aşteaptă să dea alţii, deşi situaţia materială îi permite. unde lucram aveam o colegă cu o situaţie financiară foarte bună. ea povestea. noi aveam obiceiul ca de paşte şi de crăciun să mergem cu toţii la un restaurant. pe banii noştri. fiecare îşi comanda ce dorea şi cât îşi permitea. ea îţi lua întodeauna o bere şi aştepta. dacă comandai mici voia şi ea unul, că-i făceai poftă, dacă era pizza dă-i şi ei o felie că nu poate mai mult şi altele. ajunsesem să punem la cale aceste ieşiri pe şest că ne săturasem să ne mănânce Xulească din farfurie.şi era o femeie la 50* şi intelectuală de alminteri. aşa cel puţin se credea.
O, cred că fumătorii înțeleg cel mai bine tipologia avarului.
Știi cum e când se lasă cineva de fumat, dar, de fapt, se lasă de fumat țigările proprii? 
În altă ordine de idei, da, am întâlnit și eu astfel de persoane. Recunosc că mai îmi bag și eu nasul în farfuria oamenilor, dar asta doar pentru că sunt pofticioasă.
la noi în firmă e lege: “nefumătorii” cumpără de la fumători la un leu ţigara.
până de curând cumpăram şi eu, da’ acum m-am făcut dealer
nu mă înţelege greşit. ea niciodată, dar absolut niciodată nu-şi cumpăra ceva înafară de bere, în rest servea de la ceilalţi. vai ce piept de pui frumos, vai ce cartofi tărăneşti, dacă ştiam că arată aşa îmi luam şi eu. cine te împiedica să comanzi? şi repet nu o dată. pe urmă ştia să-ţi spună cum renovează casa de Câmpina, noi fiind în Bucureşti, cum îşi cumpără fii-su casă, despre cum a fost concediul în Austria şi altele. ţine cont că mergeam la nişte cârciumi drăguţe dar cu preţuri modeice, adică cu 50 de lei de persoană, că nu stăteam decât 2-3 ore (uneori mai rămâneau băieţii), puteai servi una alta ca să serbăm ce serbam şi să ne simţim bine departe de agitaţia de la servici. la sfârşit îşi plătea fix berea ei şi aia cât scria pe meniu, nici mai mult nici mai puţin. noroc că nu fuma. crede-mă că nu am văzut aşa ceva. noi, fetele luam câteodată o sticlă de vin împreună, că am spus că nu stăteam mult şi la noi nu se serveşte cu paharul, servea fără nici o jeană. şi nu era vorba că nu dai dar tu, ca om, nu te simţi niciodată?
Aș vrea să apăr puțin ghinionistul, deși nu contrazic ce spui tu.
Uneori, la ghinioniști, se întâmplă ca toate acele împrejurări nefavorabile să afecteze foarte mult psihicul. Nu fiecare deține, prin genetică sau educație, un caracter puternic.
Iar unii se lasă purtați în viață și se plâng dintr-o nevoie de a-și justifica inactivitatea,
Ai dreptate, însă când aud „eu n-am avut norocul tău să găsesc un așa job” când ei nici n-au încercat nu am cum să nu mă enervez. Oricum, ceea ce mi s-a spus și m-a scos din sărite a fost „aaa, tu ai noroc că lucrezi și pe lângă”. NU e noroc!!! E muncă pe care am căutat-o și pentru care m-am zbătut!
Pe mine mă enervează când plânsul este însoţit de “ţie ce-ţi pasă”. Adică cei care nu se plâng stau cocoţaţi pe un teanc de hârtii de 100 de lei? Sau muncesc de le sar ochii?
Poate că nici n-ar trebui să ne pese până la urmă…
Pana la un moment dat, am fost plangaciosul. Am fost in situatia in care nu aveam bani (student, familie numeroasa, salariile parintilor insuficiente pentru necesitatile tuturor copiilor etc.) si cand eram intrebat de prieteni daca ies cu ei la o bere, raspundeam instantaneu ca nu am bani. Pana cand, intr-o zi, un prieten mi-a zis: “De ce te plangi toata ziua ca n-ai bani? Crezi ca intereseaza pe cineva sau ca o sa-ti dea ei bani? Gaseste o alta scuza ca nu poti iesi!”. Au trecut vremurile alea, dar lectia mi-am invatat-o.
Mi-a ramas intiparita o chestie: ca ai prea multi sau prea putini bani, liniste nu ai!
Eu înțeleg chestia asta cu „nu ies în oraș pentru că nu am bani”. În fond, la „luxurile” de genul acesta renunțăm prima dată când se strânge cureaua (nu-s neapărat de acord cu asta, dar așa se întâmplă). Porblema ar fi dacă eu nu te-aș chema în oraș, dar tu totuși ai veni să mi te plângi că „vaaaaai, nu am bani să ies la bere”. Oricum, cel mai deranjant este că oamenii despre care vobesc în articol găsesc orice prilej pentru a-ți transmite suferința lor. Orice context este prielnic…