129 de ani de lumină
Îmi place noaptea. Îmi place cum, înserându-se, luminile încep să se aprindă pe străzi şi la geamuri. Oraşul este mult mai frumos noaptea; nu mai este gri. Îmi place cum, odată ce se înserează, totul dispare lăsând loc tinerilor care gustă viaţa din plin, îndrăgosţilor care ocolesc felinarele pentru a nu fi văzuţi când îşi fură săruturi, oamenilor care se întorc înspre case purtând, ca pe o haină nouă, zâmbete largi. Iubesc iarna, este mai multă noapte. Eu m-am născut într-un oraş mic, dar m-am născut cu febra urbană, cu arta, cultura, muzica şi cu diversitatea clocotindu-mi în vene. Azi locuiesc într-un oraş mare şi mi-am purtat paşii pe străzile altora şi mai mari. Orice oraş are o culoare, o viaţă, o...
Read More“Nu cuceresc munţii, ci le cer permisiunea de a urca pe ei.”
La 16 ani, putem spune că suntem copii, nu? Şi ce ştie un copil despre viaţă? Despre reuşită? Despre greu, despre forţă, despre încredere? Păi, uneori, poate cunoaşte mai multe decât alţii vor ajunge să cunoască într-o viaţă întreagă. Nu degeaba am ales introducerea de mai sus, vreau să vă spun câteva cuvinte despre Alexandra Flavia Marcu. Mă gândesc că numele nu vă este cunoscut, însă acest copil de 16 ani merită ca lucrurile să se schimbe. Nu aş putea să vă povestesc despre Alexandra fără a menţiona întreaga familie Marcu. Dan (tatăl), Dana (mama), Alexandra şi Cora (ciobănescul german adoptat de familie). Aceştia formează o familie absolut normală la prima vedere. Au emigrat în Canada, dar s-au întors în oraşul...
Read MoreTeatru: Bad Bed Stories – Șase povești despre intimitate
În timpurile noastre, este nevoie de mai mult curaj pentru a fi „normal” (orice-o mai însemna și asta), decât pentru a fi dizident. Degenerarea – deși nu știu dacă este tocmai termenul corect – are o istorie la fel de veche ca omenirea, doar prisma schimbându-se cu vântul fiecărei generații. Ochiul devine mai pudibond, sau, dimpotrivă, aflat în postura de voyeur la neortodox, mușchiul i se dilată mai abitir. Desigur că astăzi privim cu o normalitate care începe să semene cu detașarea sau chiar cu nepăsarea tot ceea ce este contrar valorilor sociale acceptate universal. Firește, o mare parte se datorează evoluției și este absolut minunat să cultivăm toleranța, dar unde este limita perversiunii? Într-un cuplu homosexual?...
Read MoreWhen fish are food, not friends. Și un concurs.
Vreau să încep prin a vă spune că foarte multă vreme am trăit cu impresia că nu-mi place peștele. De fapt, lucrurile nu stau chiar așa. Adevărul este că 1. probabil mi-era foarte lene să îl aleg de oase și 2. până acum câțiva ani nu încercasem prea multe sortimente. În barajul de la Cinciș cresc știuci, plătici și albiruri, nicidecum somoni și dorade. Totuși, după vreo doi păstrăvi bine gătiți și niște somon, am decretat că peștele este bun. Ar fi fost și păcat având în vedere zodia. Dacă aveți nedumeriri, da, sunt născută în zodia peștilor. Nu cred în zodii, dar mi se pare că se potrivește drăguț în context. Cu fructele de mare a fost altă poveste, una de dragoste. Dragoste la prima degustare, dacă...
Read MoreDespre oamenii care nu s-au transformat încă în pietre
A trecut destul de mult timp de la clipa fatidică în care am realizat că am o atracție deosebită pentru people’s misery. Singurul motiv pentru care aici am ales exprimarea în engleză este pentru că nu găsesc la ora asta o traducere satisfăcătoare a termenului. Parcă nici „suferința”, nici „durerea” nu exprimă ceea ce mi-aș dori eu în acest context. Știu că sună al naibii de rău ceea ce am scris și, cumva, aș vrea să explic asta în continuare. Este foarte posibil să nu reușesc, dar îmi asum asta. V-aș ruga doar să țineți minte că nu e dreptul vostru să mă judecați. Am multe crezuri în viața asta, iar unul dintre ele este acela că trebuie să fii prost pentru a fi cu adevărat fericit. Sau „Ignorance is...
Read MoreCu măgarul pe Abbey Road
Înainte să vă explic titlul și să înțelegeți ce are sula cu prefectura, haideți să începem cu începutul. Se face că pe mine mă preocupă niște lucruri foarte serioase zilele astea, lucrui care, da, implică măgari și-o stradă londoneză. Nu râdeți, nu-s first world problems. E vorba de viitorul meu aici. Povestea începe cu hotărârea mea subită de a mă mărita. Nu vă speriați, nu acum, ci în vreo 10 ani. Ar fi scăzut nițel termenul dacă știam să gătesc bine vita, dar nu știu, ergo nu-s tocmai wife material. Pe lângă asta, mai am niște issues pe care trebuie să le rezolv înainte, nu că nu m-ar lua cineva cu tot cu stol, dar zic eu că e mai bine. Așadar rămânem, deocamdată, la planul pe 10 ani. Dacă pentru următorii...
Read MoreAdolescență târzie
Am 18 ani și este momentul să mă desprind de ceea ce am numit, în tot acest timp, „acasă”. Nu emoțiile sunt cele care mă încearcă, ci un soi de nerăbdare pe care nu o pot explica. N-au mers toate așa cum mi-aș fi dorit, însă mă așteaptă o garsonieră frumoasă într-un cartier liniștit. Încă nu am aflat faptul că urmează să locuiesc într-o mahala infectă, la margine de oraș, dar nici nu-mi pasă. Am 18 ani, o facultate începută și al doilea job, unul care mă epuizează psihic. Mi se confirmă faptul că oamenii, de cele mai multe ori, sunt răi. Dar am șansa să cunosc și excepțiile care confirmă regula. Am 20 de ani și al câtelea apartament? Al câtelea job? A câta prietenie pierdută? Am 22 de ani. Alt job. Alt...
Read MoreRSS and Social
Activez la
Last Comments