Eu nu sunt, nici pe departe, genul de femeie-mimoză. Căile încurcate ale vieții m-au surprins adesea pe sub capota mașinii, bătând cuie, mutând mobilă, căutând jiclorul și așa mai departe. Și da, mă consider o femeie independentă, că tot e la modă definiția asta.
Și totuși, independența asta pe care se sprijină egoul atâtor femei, mă sperie într-un fel. Pare să omoare feminitatea din ele. Ori o femeie fără feminitate… ce mai e? Am întâlnit recent un astfel de personaj într-o carte. Nu că nu ar exista suficiente și în realitate, însă cred că mi-am făcut un mecanism bun de apărare împotriva apropierii lor de persoana mea. Personajul despre care vă vorbesc vocifera emanciparea undeva în anii ’80. De-atunci și până acum, din ce-am citit, căci de trăit nu am trăit, pare-mi-se că lucrurile s-au agravat.
Nu, femeia nu trebuie să stea la cratiță sau să crească 5 copii pentru a fi femeie. Da, femeia are aceleași drepturi, dar – atenție – și aceleași obligații pe care le are un bărbat. Da, femeia poate deveni președinte, poate deveni orice.
Problema mea este că eu nu văd competiția, deși se pare că există una. Și în eternul război al sexelor, femeia se simte „obligată” să se masculinizeze pentru a depăși celălalt sex. Ori eu cred că acesta este un pas greșit.
Acest articol nu este despre feminism sau misandrie, este despre femeia simplă care crede că trebuie să facă anumite compromisuri în ceea ce privește feminitatea sa pentru a răzbate.
Și dacă v-aș spune că o femeie poate fi puternică, independentă și „cu stomac” fără a renunța la dramul ăla de finețe?
Unde e? Cum a reușit?
Ce anume? Jiclorul?
Nu, domnișoară B….. Femeia….
(da, cu F )
Eu n-am pierdut Femeia, cred
Iar pe a altora nu aș putea să o găsesc eu.
era legat de ultima frază din articol
De acord 100%. Mă gândeam să scriu și eu un articol de acest fel, dar mi-ai luat-o înainte. Oricum, publicată de o femeie postarea parcă are mai multă credibilitate.
Bravo!
@Marian – M-am prins. Ideea e că nu cred că există o rețetă universal valabilă.