În cazul în care v-ați făcut culcuș sub o piatră în ultima vreme, vă spun în doar câteva cuvinte ce este MarsOne. Este vorba de o misiune de colonizare a a planetei Marte. Oameni de pe toată planeta și-au exprimat interesul și au aplicat pentru unul dintre puținele locuri disponibile, ceea ce mi se pare admirabil. Vor să facă parte din istorie. Ceea ce mă frapează însă este disponibilitatea lor de a părăsi planeta știind că biletul este doar pentru „dus”. Oricât de mult mi-aș dori să las ceva măreț în urmă – nu caut asta, dar să presupunem – sunt atâtea lucruri fără de care n-aș putea trăi: amandine, paste, haribo… oxigen…
Acum, mie toată povestea asta cu MarsOne îmi seamănă a ceva. Hai să o luăm metodic.
1. Sunt aleși câțiva norocoși care vor fi trimiși să moară într-un mediu extrem de ostil. Hai să le spunem „tributuri”.
2. Vor exista cargo-uri cu alimente și alte chestiuni trebuincioase. Mai mult decât atât, se fac donații și crowdfunding. Poți fi chiar și tu un Sponsor.
3. Absolut tot va fi filmat pentru un Reality TV Show. Dar tunuri, tunuri oare au?
În final, tot ce pot să spun…
Parca si vad reactia voluntarilor atunci cand nava porneste spre Marte si e deja prea tarziu sa se intoarca:
https://www.youtube.com/watch?v=46Kv4rBJi68
Mai vorbim dupa ce ajunge satelitul de comunicatii pe orbita si are feed decent, partea cu “one way ticket to the blues”, este motivul pentru care eu nu am aplicat
Vizavi de Hunger Games, Suzanne Collins marturiseste ca inspiratia cartii a sosit dupa ce facea “channel surfing” intre reality shows si stiri despre invazia din Iraq asa ca …
Stii care e faza martiana… aia de iti intuneca privirea si vezi stelute si inorogi pe pereti?
Ca voluntarii vor fi mereu dintr-o categorie satula de nemernicie si ne-omenie. Vor parasi pamantul in speranta ca in alta parte o vor lua de la capat. Unde vor putea construi ceva. In timpul asta, noi ramanem sa distrugem si sa fim distrusi.