Iesim in strada, dar pentru ce?

Știu că mulți dintre voi ați renunțat la televizoare și la cititul presei. Mi se pare ciudat, fiind experți în comunicare majoritatea, iar acestea fiind  niște canale foarte importante, dar asta e cu totul altă problemă. Totuși, noua revoluție (și aici mă refer la problema SMURD, bineînțeles) a ajuns la urechile tututor.

Există două articole care m-au determinat să scriu și eu, deși am refuzat vehement în primă fază. Primul este cel al lui Andrei, iar al doilea este articolul Nebuloasei.

Spunea Andrei că este plăcut surprins că românii nu sunt atât de amorțiți pe cât ar fi crezut. Spunea că blazarea cronică are totuși o limită și există evenimente care reușesc să îi scoată pe oameni din casă. Cu asta nu sunt de acord. Oamenii merg la revoluții zilnic. Revoluții în hypermarket, revoluții la aghiasmă și moaște. Sunt de acord totuși că motivația în cazul de față, din punctul meu de vedere, este cât se poate de naivă.

Aș vrea să știu câți dintre cei ce au ieșit în stradă sunt cu adevărat informați. Aș vrea să știu ce procent din ei știe cu adevărat pentru ce luptă. Părerea mea subiectivă este că singurul lucru dovedit prin aceste proteste este că avem nevoie de ambulanțe. După încăierările cu forțele de ordine s-a văzut asta.

Suferim de sindromul “că așa-i în România”. Citiți de curiozitate comentariile la toate știrile online (mă refer la știri reale, nu la divorțuri celebre, nu la cancan-uri). Veți fi surprinși să vedeți că oamenii vor cu orice preț să-și exercite dreptul la liberă exprimare, vor să aibă un cuvânt de spus, dar între urechi e un vid total și singurul lucru ce iese din asta este deja celebra ”Ce să facem? Așa-i în România!”. Mă zgârie pe creier când văd/aud asta. Cel mai tare mă deranjează fraza ”Trăim în România și asta de ocupă tot timpul”, fraza Lui Badea, pe care îl iubesc atât de tare încât mi se întunecă privirea când îl văd.

Vreau să înțelegem o dată pentru totdeauna că un popor este 80% format din contribuția fiecăruia dintre cei douăzeci de milioane (nu cunosc rezultatele recensământului, dar nici nu mă bazez pe acuratețea lor, căci pe mine nu m-a numărat nimeni) și 20% din conducere. Ca atare, vina este a noastră în cea mai mare proporție. Mă veți condamna, dar e părerea mea. E ușor să aruncăm cu ouă în alții, mult mai ușor decât să le aruncăm în oglindă. Nu trăim bine, e adevarat, dar dacă așteptăm să ne dea un președinte (care nu ar trebui să aibă valoare prea mare într-o democrație) pe tavă un trai mai bun, vom muri așteptând.

Ziceți să ieșim în stradă! Am ieșit în ’89 pentru Laszlo Tokes, un ungur și ieșim acum, pentru Raed Arafat, un palestinian. Când vom ieși pentru un Vasile, un Gheorghe sau un Ioan?

Oare suntem atât de defecți încât singura șansă sunt străinii? Avem nevoie de o nouă dinastie Hohenzollert penru a ne ridica din mizerie?

Nu spun nici că e justificată ”revoluția” nici că nu este. Nu are nicio relevanță pentru dilema mea. Pur și simplu mă întreb: Când vom ieși pe străzi pentru ceva în care credem cu adevărat, pentru un război care ne aparține, pentru o convingere națională profundă? Când vom ieși din credință pură într-o idee și nu datorită demagogiei și a manipulării plitice sau bisericești?

Și acum să împărtășesc părerea mea despre sistemul de sănătate. Am dubii mari, nu știu dacă să am încredere în el sau nu. Pe de-o parte, am experiența mea cu UPU Timișoara, care timp de două ore mi-a neglijat simptomele, căutând o sarcină. E drept, simptomele erau asemănătoare cu cele ale unei femei însărcinate, dar de aici până la a-ți spune fără niciun test că ești gravidă, iar tu spunând că este imposibil să ți se urle în față „Minți! Toate mințiți!„, e cale lungă. Pe de altă parte am aflat că există un departament de diagnostic diferențial la noi (exact ca cel din House MD) și este extrem de eficient. E uimitor.