Gata, iau atitudine!

Eu sunt o persoană destul de amabilă în general, știu să mănânc cu furculița, nu fac scandal pe stradă și țin la o oarecare etichetă. Spuneți-i bun-simț, elitism, cum vreți voi. Nu-s mereu cea mai diplomată, asta e drept, și se mai întâmplă să mai gafez cu sinceritatea mea brutală. Eh, roșesc un pic și-mi trece, în fond nu fac nimic greșit. Ce vreau să rețineți e că pot manifesta politețe, dacă nu chiar toleranță.

Totuși, dacă ceva urăsc, acel lucru e să-și bată cineva joc de mine pe banii mei. Și-atunci se schimbă datele problemei.

Am o problemă cu serviciile proaste și mitocănia prestatorilor, dar, spre rușinea mea, nu m-am revoltat atât de des pe cât ar fi fost normal. N-am trimis supa înapoi pentru că era rece, n-am făcut reclamații când într-un tren întreg nu era nicio toaletă funcțională, am lăsat de la mine etc. Pentru că, vezi doamne, sunt eu o politicoasă. De fapt, sunt o fraieră care se complace. Recunosc.

Gata, până aici!

Declicul a venit azi dimineață, după niște nervi provocați de reputata firmă de taximetre din Timișoara: Tudo Taxi. Nu, n-o să mă feresc să dau nume.

A sunat prietenul meu să facă o comandă prin dispecerat (atenție, la telefon, nu prin aplicație). Toate bune și frumoase, mașină confirmată, timp estimativ 3 minute. Eh, dacă altă dată mi s-au lungit urechile în așteptarea mașinii, astăzi erau două taximetre la aceeași comandă. Le-am explicat frumos că noi am comandat o singură mașină și am dat să ne urcăm în cea cu indicativul comunicat la telefon. În urma noastră, taximetristul rămas cu buza umflată era vizibil ofensat. A început să strige: „Ai dat de două ori comandă! Tu n-ai dormit aseară acasă! Tu ai băut! Dacă ești bețiv nu fă comandă de două ori!” Și s-a repetat, că poate eram și nespălați în urechi. Evident, am luat foc. În apărarea lui a sărit colegul în a cărui mașină ne-am urcat. „A glumit și el…”. Ha-ha, ce-am mai râs. Pentru „gluma” asta, sesizare la firmă, fără discuții. Da’ cine ești tu prietene de-ți permiți să vorbești așa? Și dacă ar fi fost vina noastră, ceea ce nu era cazul, tot nu ar fi fost justificată reacția.

Mai am o durere pe care n-am spus-o până acum și care mă roade pe interior.

De când lucrez în zona centrală, am noroc de o gamă variată de bistro-uri și restaurante pentru pauza de masă. Evident, cele mai multe dintre ele servesc „meniul zilei”. Acum, eu înțeleg că ospătarii sunt foarte aglomerați la ora prânzului, dar nu există nicio scuză pentru nesimțire.

Am eu un „prieten” bun, ospătar la Karadorde. De frica lui nu mai calc acolo veci. Pe lângă faptul că e cam smucit omul și se răstește la tine de ți se face pljeskavica nod în gât, pe bune că mai aveam un pic și-i dădeam cu furculița peste mână dacă ne mai lua scrumiera de pe masă. Da, se întâmpla în vremuri imemoriale, pe când se fuma în cârciumi. Omul lua scrumiera de fiecare dată când trecea pe lângă tine. Puteai să tot ceri tu alta, că nu primeai. Am furat de pe alte mese, am cerut colegilor și am ajuns, de groaza lui, s-o ascund în spatele olivierei, într-un colț. Ce vorbești, normal că a găsit-o. Bun, n-am răbufnit la faza asta, dar mi-am jurat că nu mă mai duc acolo când l-am auzit strigând la o bătrânică (care mânca zilnic acolo): „Dați-vă la o parte din drum doamnă, că eu n-am timp!!!”. Femeia nu făcea altceva decât să se îndrepte spre o masă. Lui nu i-am făcut reclamație și nici nu aș mai călca prin restaurant doar ca să fac asta.

Na, că mi-am spus și oful. Și-acum să vină schimbarea: o să-mi dau toată silința să nu mai trec lucrurile cu vederea și să ridic problema ori de câte ori e nevoie. Și mai scriu și pe blog, să vadă toată lumea, na!

De-acum iau atitudine, și nu numai din taste.

foto via