Am ezitat destul de mult înainte de a începe lectura acestui roman. Nu am un motiv propriu-zis, dar mă gândesc că acesta ar fi putut fi faptul că ştiam de caracterul puternic politic al textului. Nu mă deranjează politica din cărţi, ba chiar dimpotrivă, îmi place, mai ales atunci când ea constituie substratul, dar Ismail Kadare s-a inspirat din realităţile Albaniei, o ţară mistuită de comunism. Ori eu trebuie să recunosc, că am ajuns la suprasaturaţie cu acest comunism. La peste douăzeci de ani de-atunci (…cât de repede trece timpul) încă ne mai lingem rănile şi ne povestim drama în scris, în filme, pe pereţi… Până când?
“«Florile inghetate din martie» este, inainte de toate, un roman al simbolurilor, alegoriei si cugetarilor profunde, care atinge nu doar cotidianul epocii postcomuniste, ci probleme eterne, general umane. Constientizarea crimei si necesitatea catharsisului, a purificarii constiintei, pastrarea echilibrului moral si a tiparelor umane prin respectarea legii sint astazi mai actuale decit oricind, intr-o societate aflata la limita descompunerii, in care dezumanizarea capata formele cele mai variate.“ (Bashkim Kucuku)
Peisajul post-comunist albanez seamana extrem de mult cu al nostru, cu cel românesc. Aceleaşi excese ale libertăţii proaspăt dobândite şi prost gestionată, aceleaşi inserţii occidentaliste nepotrivite. Daca în majoritate noi – toti cei afectati de regimuri dictatoriale – încercăm să ne emancipăm, occidentalizăm sau europenizăm pe cât posibil, într-un cuvânt… să ne globalizăm, ideea prezentată de “Florile îngheţate din martie” se află la polul opus.
Obsesia autorului, manifestată în mai multe scrieri ale sale, este vechiul cod cutumiar, kanun-ul şi posibilitatea de redeşteptare a acestuia pe fondul realităţilor politice şi sociale actuale. După cincizeci de ani în care codul a fost prohibit, revenirea la obiceiurile străvechi este prezentată atât ca salvare a unei naţiuni care pare să-şi piardă identitatea, cât şi ca un soi de condamnare pentru toate păcatele înfăptuite înainte cu mai bine de jumătate de secol. Vinovaţii fără vină vor plăti datoriile familiei sau vor răzbuna morţile acestora. Se insistă în special asupra ideii de gjakmarrja sau răzbunare a sângelui, noţiune care mă duce cu gândul la Legea Talionului, la duelurile nobiliare ca practici similare de rezolvare a “datoriilor” sau conflictelor.
Pe de altă parte, romanul este înţesat de o mulţime de simboluri, în special mitice, misterul şi misticul ieşind la iveală în desele evadări din realitate ale lui Marku Gurabardhi, personajul principal. Evadările despre care vă vorbesc, sunt atât de frumos conturate încât, la un moment dat, încep să se desfăşoare ca o existenţă paralelă a personajului, o a doua viaţă.
În concluzie, vă ofer părerea personală: Mi-a plăcut cartea în special pentru că s-a dovedit a nu fi ceea ce mă aşteptam.
