Mă-ntreb oare de ce secunda este, uneori, măsura tutror deciziilor importante. De ce pare că orice întrebare căreia nu îi pot răspunde în prima secundă de când mi-a fost adresată, de către cineva sau chiar de mine însămi, pare sortită a râmâne veşnic fără de răspuns? Vorbesc, bineînţeles, prin prisma propriilor simţiri, departe de mine gândul de generalizare.
Obişnuiam să controlez cât mai mult din ceea ce se-ntâmplă în juru-mi sau, cel puţin, îmi doream să fac asta. Dar oare câţi paşi în plus trebuie să faci afară din zona de confort pentru a te regăsi faţă în faţă cu realitatea, dar cu frâiele scăpate şi cu garda jos? Nu multi, spun eu. Obişnuiam să îmi doresc să nu controlez nimic, dar această afirmaţie, pentru a nu deveni paradoxală prin alătureara faţă de cea anterioară, este puternic condiţionată. Mai exact, obişnuiam să îmi doresc să nu fie nevoie să controlez nimic, pentru că lucrurile stau exact aşa cum mi-aş fi dorit eu să stea, la momentul T1. Problema este că nu am niciun tipar prestabilit, iar decizia privitoare la un status quo favorabil mie este luată în momentul T0, moment aflat cu doar o secundă înaintea lui T1. Şi gândurile vin de-a valma, agitându-se mai mai abitir ca bulele-n paharul de apă minerală pe care l-am uitat aseară pe noptieră şi mor asemeni lor, lăsând în urmă o minte stătută. Şi-apoi, ce să fac? Să rămân eu cu gândurile în globul acela de sticlă, să mă epuizeze ele pe mine şi eu pe ele la rându-mi? Nu.
Toată lupta asta cu mine a devenit atât de obositoare. Glumesc uneori, spunând că mi-aş dori să fiu mai proastă, dar mai liniştită. Am o convigere profundă legată de existenţa unor persoane capabile să “stea”. Să stea şi atât. Să nu vorbească, să nu mişte, să nu gândească. Timp pierdut sau pauză binemeritată? Eu optez pentru prima variantă. Soluţii? M-am gândit că dacă aş lăsa câteva lucruri în voia sorţii, aş fi mai fericită. Am ales, într-un final, asta şi am avut doar surprize plăcute. Bineînţeles, nu am trecut în boala impulsivităţii necontrolate în acţiuni.
Să fim spontani, zic, că e mai sănătos şi mai odihnitor. O secundă este mai mult decât suficientă, uneori, pentru a lua deciziile prielnice nouă, în primul rând.
* * *
Am scris acest articol pentru a-l reciti ori de câte ori am nevoie, ori de câte ori uit, ori de câte ori supra-analizez banalităţi sau lucruri importante deopotrivă. Să-mi fie de bine şi să vă fie şi vouă!
___
no comment