Discrepanțe. Case poleite, dar cu fosă septică. Pantofi de designer prin noroaie.

În urmă cu mulți ani, să tot fie vreo 10, o rudă prin alianță trecuse de soțul numărul „n” și ajunsese la iubitul cu numărul „z”. Nimeni nu mai știe exact valorile variabilelor, am renunțat la incrementare după o vreme. Îi mai știm așa, după culoare, vârstă sau nație. Ăla negru, ăla bătrân, arabul, neozeelandezul etc. Ei, despre acesta din urmă vreau să vă spun două cuvinte. Despre neozeelandez.

A venit ruda noastră, care e româncă, dar locuiește în Anglia de ceva vreme, cu el în vacanță în România. Omul umblat, inteligent, frumos și uns cu toate alifiile. Nu știu ce-o fi văzut la ea, dar nu despre asta vorbim aici. N-a fost șocat de felul în care arată țara asta. Să fim serioși, dacă cineva a auzit de România și, mai mult, se decide să vină în vizită, sunt convinsă că se așteaptă la populație majoritar ciocolatie și la căruțe la semafor. Asta dacă își imaginează că avem semafor. Nu, șocul lui a venit din discrepanța dintre interioarele locuințelor și exteriorul lor. Și pe bună dreptate. Fațadele stau să pice, scările blocurilor sunt infecte, e nevoie de afișe cu „vă rugăm aruncați gunoiul la pubelă” și așa mai departe. Totuși, în case avem mobilă scumpă, plasme, sisteme audio performante, „persiane”, obiecte de colecție și multe altele.

Evident, mă refer în special la cei care locuiesc la bloc, însă nici cei cu case nu sunt cel mai bun contraexemplu. Prea des am văzut imobile poleite, dar cu fosă septică, sau tocuri Louboutin târâte de la BMW până la ușa de la intrare prin noroaie.

Dacă n-ar fi fost legea care să subvenționeze parțial reabilitarea termică, ne-am fi scufundat într-o mare gri și jegoasă. În special în orașele industriale, ca cel în care m-am născut și am trăit vreme de 18 ani. Voi, cei care ați locuit în orașe mai curate, ați văzut vreodată ce amprentă lasă un combinat pe pereții blocurilor? Știți ce înseamnă să lași rufele la uscat afară și să le iei uscate, ce-i drept, dar acoperite de prafuri roșii sau negre?

Adevărul e că reabilitarea e scumpă. Al naibii de scumpă. Și problema e mereu comunitatea, că dacă nu ești fiica lui Onassis, trebuie să pui mână de la mână cu vecinii și să faceți împreună. Unii n-au. Unii se zgârcesc. Pe unii nu-i interesează.

Eu mi-am cumpărat un apartament într-un bloc vechi dintr-o zonă centrală. Nu regret nicio secundă, însă aș minți dacă aș zice că nu mi-au curs ochii după rezidențialele cu marmură pe casa scării. Atâta doar că erau localizate în Pizderia, a doua la dreapta după capătul lumii. Mai sunt câteva și în oraș, dar, așa cum spuneam, nu-s fiica lui Onassis.

Soluții ar fi. Nu, nu neapărat suportate de primării. Mă gândesc totuși că s-ar putea da o lege care să oblige populația să renoveze fațadele până în 2021 de pildă, an în care avem pretenția la titlul de Capitală Culturală Europeană. Zona privată ar putea ajuta și ea, cu un sistem de plată în rate pentru lucrările efectuate. Oamenii poate s-ar mai deștepta.

Eh… iar eu cu naivitatea mea.

___

photo via