Of, de-ați ști voi cât de tare urăsc momentele în care mă simt nevoită să îmi încep articolul cu scuze pentru praful pe care l-am lăsat să se aștearnă peste blog. Și cât de des îmi propun să fiu cu ceva mai constantă în scrieri decât sunt acum. Pe de altă parte, nu-i ca și cum mă plătiți pentru asta, așadar cred că mi se perminte câte o absență pe ici, pe colo, în punctele esențiale. Dar să revenim la subiectul articolului.
Cu toate că, din lipsă de timp, m-am sustras de la multe activități (mare parte dintre acestea fiindu-mi foarte dragi, din păcate), am reușit să ajung la trei spectacole ale Teatrului Național din Timișoara. În ordinea de pe tricouri, astăzi am să vă povestesc despre primul dintre ele: Adam și Eva.
Îmi place să cred că de cele mai multe ori, aflându-mă în audiență, înțeleg ceea ce a vrut să „spună” textul, ceea ce vor să transmită actorii și ce viziune a avut regizorul. Dar lucrul cel mai frumos atunci când vine vorba de artă, indiferent despre ce fel de artă vorbim, este faptul că fiecare are libertatea de a o vedea și de a o simți așa cum crede. Astfel se face că eu am găsit spectacolul acesta plin de simboluri, plin de înțeles. Departe de mine gândul de a aduce valențe suplimentare, însă de data asta, mai mult decât de obicei, simt nevoia să vă dau cheia pentru a vedea spectacolul prin ochii mei.
Povestea (lui Liviu Rebreanu) este, în fond, una de dragoste. Doi oameni, un el și o ea. Toma (Ionuț Caras) și Ileana (Ramona Dumitrean), două trupuri pe care destinul se încăpățânează să le aducă împreună și două suflete care par legate dintotdeauna și pentru totdeauna. O poveste despre iubirea absolută, acea iubire pe care o pierzi și speri s-o regăsești în a doua viață. Sau a cincea. Sau a șaptea. Spectacolul nu aduce în scenă un moment. Nici măcar o viață. Firul se întinde istoric și geografic începând din Babilon și continuând cu India, Egipt, Roma, Evul mediu german și Franța secolului al XVIII-lea, în timpul revoluției. Prezentul – totodată stația de plecare a călătorilor prin timp – este plasat în Bucureștiul anilor 20.
Oricât de mult mi-aș dori să văd această poveste ca fiind una cu final fericit, una în care iubirea nu renunță și în care, cu toate că avut parte de eșec în 6 vieți, într-a șaptea biruie, nu pot să fac asta. În ochii mei, Adam și Eva pictează nevoia omului de divinitate. A unora dintre oameni, de fapt. De vreme ce unii dintre noi (spun „noi” pentru că mă număr printre ei) trăim în pace într-un profund nihilism, se întâmplă că mulți au nevoie de iluzia celei de-a doua șanse. Ne este „scris” să fim fericiți, dar poate nu ne-a venit încă timpul. O resemnare tristă în fața morții, gândul că o putem lua de la capăt în altă lume, în altă viață, în altă dimensiune sau în ce-o mai crede lumea în zilele noastre. Repet, nu cred că acesta a fost mesajul transmis, ci asta este ceea ce am simțit și a fost al naibii de frumos.
Adam și Eva, pentru mine, nu este povestea unei împliniri, ba din contră. Nu am văzut reîncarnarea iubiților de atâtea ori de câte a fost nevoie pentru a sfârși împreună. Am văzut cum dragostea, nenorocita, funcționează doar într-unul din șapte cazuri. Apoi apa, un motiv care se repetă în piesă și care are rol de călău, m-a dus cu gândul la Styx sau Lethe. Sau la luntrea pentru care n-au avut obol.
În altă ordine de idei, vă recomand spectacolul. V-aș fi putut povesti despre costumele care m-au impresionat, despre câteva detalii de Faust (cel al lui Purcărete) pe care le-am regăsit în câteva elemente, dar am preferat să vă vă dau câteva frânturi de poveste.
Regia îi aparține lui Alexander Hausvater, iar în distribuție îi veți găsi pe: Ionuț Caras, Ramona Dumitrean, Ion Rizea, Ana Maria Cojocaru, Mara Opriș, Colin Buzoianu, Laura Avarvari, Victor Manovici, Alina Ilea, Matei Chiorariu, Bogdan Spiridon, Flavius Retea, Isa Berger, Ionuț Iova și Andreea Breabănu.
Aș fi foarte curioasă să aud părerile voastre despre spectacol.
misto