Mă numesc Anca și detest să mi se spună Ancuța. Am și-un al doilea prenume pe care îl reneg. Ideea pseudonimului vine de la culoarea părului (foarte roșu, mai nou) care era foarte roșu și acum e ginger, nicidecum de la vreo pasiune pentru a chinui animale mici. Asemenea probleme psihice (încă) nu am.
M-am născut în ’88 în Hunedoara, în glorioasa epocă industrială, în care am respirat emisiile combinatului o vreme. Până la 18 ani am contemplat declinul acestui oraș în care, deși aerul a devenit din ce în ce mai curat, sufletele au devenit din ce în ce mai negre și murdare. Cu toate că ani de zile am fost convinsă că am nevoie de capitală pentru aer capitalist, m-am răzgândit într-o secundă și am ajuns cu bagajele în Timișoara. Asta era prin 2006. De-atunci n-am mai plecat.
Niciodată nu am fost foarte decisă între științe reale și umane, ca atare m-am găsit mereu pe muchie între artă și știință. Niciodată nu am știut să fiu feminină sau dură, așa că am momente de tot felul.
Deși asta vine în totală contradicție cu ideea de blog, sunt o persoană destul de introvertită câteodată.
Deși asta contravine cu ideea de a fi blogger și cu feminitatea în general, uneori îmi place și simt nevoia să nu spun nimic.
Și uite cum am simțit nevoia să înșir atâtea cuvinte, când puteam să scriu doar trei: Walking talking contradiction.
