Jurnal de voluntar la Plai.

Vineri, cu puțin timp înainte de deschiderea porților festivalului, m-am prezentat la postul de lucru. Printre tot soiul de invitați, aveam să întâmpin și reprezentanții presei. Văzându-i pe aceștia dispărând, rând pe rând, în spatele imensei porți de lemn, nu mă puteam gândi la altceva în afară de impactul pe care îl va avea ceea ce noi am făcut asupra lor și la ce fel de cuvinte vor atinge foaia de hârtie sau foaia digitală. Am citit cu sufletul la gură toate articolele pe care le-am găsit și mi-a crescut inima de bucurie când am văzut că multe dintre acestea nu sunt simple cronici de festival, sunt mult mai mult de-atât. Sunt scrise din simțire mai mult decât din minte.

Și pentru că articolele deja scrise de oamenii despre care vă povesteam mai sus sunt atât de frumoase și descriu perfect atmosfera, m-am gândit că ar fi redundant să elogiez la rândul meu festivalul. În schimb, am ales să scriu despre ceea ce nu vor scrie foarte mulți, despre experiența de voluntar, despre oamenii care fac festivalul, despre cum se vede din interior.

Teama de nou?

În momentul în care mi-am exprimat pentru prima oară intenția de a face parte din ceea înseamnă Plai, aveam o oarecare preconcepție legată de ceea ce avea să însemne. Bineînțeles, aproape tot ceea ce am crezut atunci a fost demontat mai târziu și am avut parte de multe surprize. Toate plăcute! Mărturisesc de asemenea că am avut o oarecare teamă legată de oameni. Nu cunoșteam mai mult de doi voluntari dintre cei optzeci, așadar urma să lucrez (și să mă distrez) alături de niște străini. Singurul lucru care mi-a calmat anxietatea a fost gândul că persoanele care se înhamă la așa ceva fără nicio pretenție materială cu siguranță trebuie să aibă un caracter valoros. Acesta este unul dintre puținele lucruri care nu s-au dovedit a fi altfel. Și sunt mai mult decât bucuroasă în acest sens.

Nu doar trei zile!

Plai-ul, pentru voluntari, nu înseamnă trei zile. Înseamnă săptămâni întregi de muncă. Îmi pare ciudat să folosesc cuvântul „muncă” în acest context pentru că, oricât de solicitant a fost uneori, eu nu am simțit că am muncit, dar neavând alt cuvânt la îndemână îl voi folosi pe acesta în continuare. Revenind la muncă, setul meu de aptitudini nu părea a fi suficient pentru mai nimic din ceea ce era de făcut. „Nu ai nici cea mai vagă idee câte lucruri știi să faci de fapt până nu ajungi la Plai!”, mi-a spus cineva atunci. Și exact așa a fost. Cine-ar fi crezut că voi mânui autofiletante și firize și la final vor ieși toate degetele la numărătoare.

O faci pentru că vrei.

Nimeni nu te obligă să faci nimic, dar cine poate sta deoparte când altcineva are nevoie de ajutor, fie că este vorba despre de o gură de apă sau de cărat obiecte foarte grele?

O familie.

Voluntarii Plai mi s-au părut o mare familie, una în care m-am simțit primită. Am băut din același pahar, am împărțit trei persoane o felie de pâine cu zacuscă sau o prăjitură. Nimic nu a mai fost doar al nostru, am împărțit tot și am avut grijă unii de alții.

Și când s-a terminat…

… mă gândeam că aș lua-o de la capăt oricând!