Tum-tum pe drumul spre casă

O zi toridă. O vineri mult mai aglomerată decât îi este permis, însă aglomerată cu lucruri frumoase. Un mers în pas alert, aproape alergat, dar cu zâmbetul pe buze. Am văzut un spectacol de teatru superb, însă ziua nu este nici pe departe gata. Mă îndrept, împreună cu Andreea, spre porțile altui spectacol. Unul muzical de data aceasta. Urmează un concert pe care îl așteptam, dar aș minți dacă aș spune că am stat ca pe ace. O mână de actori mi-au făcut deja ziua, oare concertul acesta va reuși să-mi mențină zâmbetul priponit pe chip?

Așa a îneput experiența mea Nouvelle Vague, cu agitația mea și cu lâncezeala unui public pironit pe scaune de multele grade. Cred sincer că, artist fiind, nu este un lucru ușor să aduci lumea în fața scenei și să-i convingi să danseze în dogoare sau în ploaie.

Trupa urcă pe scenă, publicul rămâne, în mare parte, așezat. Locația este foarte mare și aerisită, spațiu propice pentru a te desfășura în voie, însă totul pare să se miște în reluare. Lumea creează legături speciale cu sticlele de apă și de bere rece, mai degrabă decât cu actul artistic. Este 21 iunie, cea mai lungă zi din an.

Și totuși…

Deși muzica pe care Nouvelle Vague o cântă nu este una care să te împingă la dans (cum ar face muzica lui Goran) sau la sărit (cum ar face o trupă rock), farmecul ei este unul aparte. Și acest farmec este dat în special de cele trei voci feminine care, nu numai că au acest talent din belșug, dar sunt și foarte, dar foarte plăcute ochiului.

Pentru mine, vocea reprezentativă a Nouvelle Vague este Melanie Pain. Nu știu dacă este așa din cauza faptului că are un timbru cu adevărat deosebit sau pentru că are foarte mulți ani petrecuți alături de trupă. Vocea ei a ajuns cu totul întâmplător la urechile lor și de-atunci și până astăzi, numele ei este sinonim cu Nouvelle Vague.

Pe Liset Alea, pe cuvânt că nici nu știu cum să o descriu. Să vă spun că este exagerat de frumoasă? Asta se vede. Să vă spun că are o voce extraordinară? Asta bănuiați. Am să vă spun ceea ce nu aveți de unde să știți dacă nu ați văzut un concert. Are o energie fantastică și este extrem de carismatică. Citisem cum că, pe lângă partea vocală, se pricepe să ciupească și chitara și basul. În concert nu a cântat la niciunul dintre aceste instrumente, însă a bătut energică în tobe și a suflat într-un instrument cu clape. Dacă nu mă înșel, se cheamă clavietă. Apoi, dacă ați auzit sunete ciudățele de saxofon, aflați că nu e un instrument, sunt artificii vocale. Și dacă este evident că întreaga suflare masculină s-a îndrăgostit, să vă spun un secret. Nici noi, fetele, nu suntem departe.

Mă pregăteam să scriu despre Liset că este pur și simplu perfectă, dar ar fi fost nedrept să spun asta doar despre ea. Toate trei au fost! Și acum să vă spun despre a treia membră, cea pe care nici măcar nu o așteptam. În fond, pe afiș apar doar primele două. Este vorba de Zula. A intrat pe scenă purtând o rochie de femme fatale și o alură pe măsură. Am fost ferm convinsă că este doar parte din… decor. Dansatoare, cel mult. Apoi a cântat. Și a cântat de ți se făcea pielea de găină, nu alta.

Concluzia generală a fost: Las-o naibii, trebuie să aibă și fetele astea un defect. Temă de cercetat pe viitor. Eu nu l-am găsit. Publicul nu le-a rezistat și uite așa s-a umplut de lume în fața scenei destul de repede. La final, au fost rechemate pentru un bis. Apoi pentru al doilea.

Și ca să îmi înțelegeți titlul, înainte de a părăsi scena, Liset a îndemnat să publicul să cânte cu ea o piesă cu “tum-tum”, după care a zis că, deși vocea publicului nu a răsunat, este sigură că fiecare dintre noi va fredona tum-tum-ul în drumul spre casă. În cazul meu așa a fost.

Cei de la Nouvelle Vague au fost aduși la Timișoara de Plai. Tot ei au adus nume ca Nigel Kennedy, Pink Martini și Patrice, iar în toamna asta o vor aduce pe Zaz la festival. Oamenii aceștia fac lucruri uimitoare și am toată încrederea că nu va mai dura prea mult până Plai Fest va fi așa, cam cât e Sziget-ul de mare.

___

Photos by Lucian Ilica