Teatru: Timișoara ca familie în „A fost odată la Timișoara”

Cu toate că timpul nu mi-a permis să mă ocup de blog cât mi-aș fi dorit, am reușit să îmi rup câteva ore, din când în când, pentru a merge la teatru. Am văzut mai multe spectacole despre care am de gând să vă povestesc, iar azi mă voi opri asupra unuia dintre ele pentru că este decembrie și pentru că „Timișoara” se află pe buzele multora dintre cei care au trăit evenimentele ce au schimbat istoria acum 24 de ani.

Am vorbit adesea despre Timișoara, orașul care m-a adoptat și pe care am ajuns să îl îndrăgesc. Voi, cei care mă citiți sau mă cunoașteți, știți că am rostit în repetate rânduri „multiculturalitate” alături de numele orașului. Și știți că nu este deloc deplasată alăturarea, din orice prismă am privi-o, fie că vorbim despre istorie, despre cultură, despre diversitate, despre toleranță sau mai-știu-eu-ce. Am rostit adesea și cuvântul „familie” referindu-mă nu la familia mea cea adevărată ci la grupuri de oameni strânse fie dintr-o cauză, fie pentru un scop, sau, de ce nu, amândouă.

Cu toate acestea, niciodată nu m-am gândit la un oraș ca o familie. Nu știu câți dintre voi ați făcut-o, însă, dacă stăm să ne gândim, nu e deplasată nici această comparație. Relația intrinsecă a unui oraș, istoria sa, oamenii săi, toate aceste lucruri pot fi reduse la o scară mult mai mică, iar rezultatul va fi „celula societății”.

Exact despre asta este vorba în spectacolul „A fost odată la Timișoara”. Despre familie. Și deși titlul v-ar putea sugera o înșiruire de fapte eroice ale martirilor bănățeni, nu veți pleca de la spectacol cu gândul la tristele familii care au plâns după aceștia ci la familia voastră, la oamenii care vă înconjoară. Așa imperfecți, defecți sau înstrăinați cum sunt.

Spectacolul se desfășoară în jurul mesei unde o familie cum sunt multe altele se strânge cu ocazia unei înmormântări. Cea care a murit este soție, mamă, bunică, soacră și ar fi fost chiar străbunică dacă ar mai fi avut de trăit măcar puțin. Personajele aflate la celălalt capăt al gradului de rudenie, adică soțul, fiii, fiica, nurorile, nepotul, nepoatele, pretendenții nepoatelor și strănepotul nenăscut, se strâng din toate colțurile lumii, la Timișoara. Alte țări, alte naționalități, alte religii și alte convingeri. Certuri, neîmpliniri și bani pe de-o parte, iubire de familie și legătură sacră pe de altă parte. Mileuri, bibelouri și goblenuri.

Un spectacol de o realitate care numai prin ficțiune putea fi redată.

Am rămas cu un gust plăcut după ce am văzut „A fost o dată la Timișoara”. Nu este genul de spectacol care să mă lase cu gura căscată la final, însă m-a captivat. Mi-a plăcut să văd fețe noi pe scenă, mi-a plăcut decorul, mi-a plăcut dinamica și mi-a plăcut Claudia Ieremia (nu doar ea, firește, dar m-a surprins foarte plăcut de data aceasta). Nu sunt foarte multe lucrurile care nu mi-au plăcut. Unul dintre ele ar fi că, de era după mine, aș fi restrâns partea a doua a spectacolului, aș fi scos o parte din scene și le-aș fi condensat pe celelalte. Cumva, după pauză, am simțit că spectacolul a pierdut din dinamica pe care o menționam mai înainte și, pe alocuri, mi-a părut nițel tărăgănat sau prins în ghimpii unor detalii inutile.

Dacă vreți să fiți spectatori la ceea ce v-am povestit mai sus, următoarea reprezentație este joi, 16 ianuarie, la Sala 2.