Fără cuvânt aș fi nimic.
Cuvintele nu mi-au fost întotdeauna aproape. De fapt, pentru o foarte lungă perioadă, limba mi-a fost de lemn și drumul cuvintelor bolovănos. Nu știu ce s-a întâmplat, nu știu când s-a întâmplat, însă cuvântul are astăzi o valoare inestimabilă pentru mine.
Tocmai de aceea mi-a fost teamă să merg la acest spectacol. Cu toate că m-am entuziasmat la vederea numelui lui Matei Vișniec, prima poză cu decorul m-a dus cu gândul la spectacolele prea moderne de care, așa cum vă spuneam săptămâna trecută, m-am cam săturat.
Nu intră în topul celor mai bune spectacole, însă mă bucur că am ajuns.
Din punctul meu de vedere, Cabaretul Cuvintelor vorbește despre echilibrul universal, despre cele două fețe ale monedei, despre cum ideea de bine nu poate exista decât împreună cu cea de rău, despre cum frumosul încetează să existe în momentul în care urâtul este eradicat.
Cuvintele, pesronificate, ajung eroi și antieroi pe scenă. Se crează intrigi și revolte. Se vrea o egalitate utopică. Egalitate metaforică și egalitate fizică. Același sens, același corp, aceeași minte. Subiectul mi-a adus aminte de primul genocid de vocabular pe care l-am citit. Era în „1984”, unde conformismul era literă de lege.
Subiectul este unul care mi-a plăcut foarte mult însă, așa cum vă spuneam, mai rar se întâmplă să îmi placă acest gen de abordare.