Tac şi urlu

Reflectam eu, într-un articol mai vechi, asupra consecinţelor faptelor nostre. Nu am ştiut la momentul respectiv să-mi dau un răspuns la una dintre întrebări, mai exact, nu ştiam cum aş proceda dacă aş avea două minute în care aş putea face orice fără a suferi vreo consecinţă. Timpul a trecut de-atuci şi am ajuns azi la concluzia că, probabil, în cele două minute, aş stabili un nou record de rapiditate în vorbire. Sunt atât de multe lucruri pe care nu le pot spune, lucruri care mă macină, dar despre care sunt convinsă în proporţie de 99% că, odată rostite, fie ar provoca mai mult rău decât bine, fie m-ar aduce într-o situaţie ridicolă. Cu toate astea, acel procent firav, acea urmă de îndoială, mă apasă constant. Sunt o persoană sinceră şi destul de directă, dar în undele cazuri, recunosc, sunt o laşă. Probabil că, la un nivel, toţi suntem.

Şi m-am educat atâta vreme pentru a mă putea uita în ochii oamenilor, pentru a zâmbi şi pentru a-mi înfrâna cuvintele ce vor să iasă. Şi este de-a dreptul tragi-comic când unul dintre destinatarii cuvintelor ce nu vor fi rostite niciodată se uită la mine şi mă întreabă despre muzică ori despre vreme, eu răspund plat, pentru a nu trăda niciun sentiment, dar lăuntric urlu “Te urăsc!” , “Te iubesc!”, “Vorbeşti prostii!” şi câte şi mai câte. Aproape ilar este şi faptul că, probabil, interlocutorii mei în discuţiile acestea inexistente, sunt chiar persoanele care se aşteaptă mai puţin.

Promit că dacă am să plec din ţară, fără vreun gând de întoarcere, am să vă scriu, tuturor, scrisori în care am să vă spun tot ce nu v-am spus când ar fi trebuit.

___