Scrisul dulce mult aduce

Am să încep prin a vă spune care este motivul pentru care am ales să scriu acest articol. Mulţi dintre voi sunteţi din Timişoara şi probabil ştiţi. Oricum, acest articol este, în special, dedicat vouă. Pentru ceilalţi, motivul este faptul că blogosfera timişoreană va avea astăzi cea de-a 50-a întâlnire offline. Ne întâlnim încă din 2008 (sau decembrie 2007?). E adevărat, unii sunt noi, alţii nu mai vin, dar a rămas un nucleu din vechime.

În 2008 am început şi eu să scriu, dar nu mă pot lăuda cu faptul că scriu de atunci. Am avut o pauză serioasă, de un an sau doi, nici nu mai ştiu. Cu toate astea, în ianuarie, m-am întors asemeni fiului risipitor. Dar să vă povestesc despre 2008. Primul blog pe care l-am citit a fost cel al Tomatei cu Scufiţă, urmat îndeaproape  de blogul lui DeMaio, care astăzi scrie sub propriul său nume, Bogdan Liviu. Nu pot să spun că oamenii aceştia m-au inspirat, dar mi-au deschis ochii către un lucru nou, lucru pe care mi-am închipuit că îl pot face, într-un fel sau altul, bine sau rău. A fost un pas ciudat, am simţit o atracţie către scrierea mai… literară. Eu, care am fost copilul ştiinţelor exacte. Dar i-am dat curs şi a ieşit ceea ce nu mai puteţi vedea azi. Am arhivate, undeva, toate articolele de pe-atunci. Mi-e teamă să mă uit acum. Mi-e teamă de mine, cea de-atunci. Mi-e teamă să constat că n-am evoluat ori mi-e teamă să că m-am schimbat prea mult şi nu mă voi regăsi între propriile-mi rânduri.

Există un set de întrebări pe care majoritatea celor care au ales sa se exprime prin blog, vlog, reţele sociale şi mai ştiu eu ce le aude cel puţin o dată. “De ce faci asta?”, “Ce câştigi?” sau “Cât câştigi?”. Despre componenta financiară nu am să vă vorbesc, pentru că nu sunt în măsură şi pentru că, după cum probabil v-aţi dat seama, articolul acesta este sentimental şi melancolic.

Aşadar, ce mi-a adus mie blogul?

Mi-a adus prieteni buni. M-am îndrăgostit în repetate rânduri. Cu oamenii ăştia am fost la concerte, festivaluri şi în tot soiul de vacanţe. Mi-au dat să mănânc. Mi-au dat de băut. Am dansat până dimineaţa. Am învăţat, oarecum, să cânt la chitară. Jobul actual. Cu unii am locuit în aceeaşi casă. Am împărţit ultima ţigară ori ultimul pateu. Mi-au dat sfaturi. M-au ajutat să mă mut. Mi-au dat curent la maşină în cele 1000 de cazuri în care am rămas fără. M-au încurajat să scriu, că cică scriu frumos. Au stat nopţile la telefon sau la bere cu mine, când eram supărată. Oh, şi câte uit acum.

Şi să nu credeţi că asta s-a întâmplat o dată pe lună, când este întâlnirea “oficială” TM99Blog.

Dragilor, mulţumesc pentru cei aproape 5 ani în care aţi fost minunaţi.

La mulţi ani!