Reduși la tăcere.

Acesta nu este un articol despre Charlie Hebdo, dar nefericitul eveniment de ieri este una dintre cele trei premise ale articolului. Le voi explica și pe celelalte imediat.

Ideea stă în felul următor. O să fiu foarte realistă și puteți să mă criticați pentru asta, dar îmi asum părerea și, mai mult decât atât, sunt convinsă că reprezintă status qvo-ul societății de azi. Poate ați observat ieri valul de solidaritate față de ceea ce s-a întâmplat în Franța. E admirabil, dar compasiunea adevărată nu există la nivelul acesta. Adevărul e că nu ne pasă. Nu mă înțelegeți greșit, ne pare rău, ne-am fi dorit să nu se întâmple și poate am fi fost dispuși să și sacrificăm ceva pentru a preveni asta, dar nu prea mult. Ne pasă de lucrurile și de oamenii cu care interacționăm în mod direct și-a căror soartă are un impact real asupra noastră. Ne pasă de simbol (atacul asupra libertății de exprimare) și mai puțin de om. În fapt, compasiunea noastră față de necunoscuți se rezumă la o bătaie pe umăr, un mesaj de susținere sau 10 euro donați într-un cont de paypal.

După ce am arătat că ne pasă, ne-am făcut datoria; ne putem vedea liniștiți de viață. Știu că sunt extrem de cinică, mi s-a mai spus că sunt de gheață, dar gândiți-vă și voi dacă nu cumva am dreptate, dacă vă pasă cu adevărat. Nu dacă vă-ntristează, că nu vă știu să aveți tulburări de afectivitate, dacă chiar vă pasă.

Și mai țineți minte ceva: în fiecare faptă bună se găsește un motiv egoist. It is how it is. Unii acceptăm, alții nu.

Bun, acum, în lumina celor de mai sus, pe mine m-a afectat foarte tare vestea de ieri. Ceva mai mult decât izul general de tristesse și într-un mod deloc fariseic. Abia mai apoi mi-am dat seama că e o frustrare mai veche și că datorez sorților atât o lacrimă de ciudă cât și un mulțumesc.

Doar acum trecem la subiectul principal. (Îmi iertați divagarea, dar trebuia să vărs undeva) Prima premisă am enunțat-o deja. Cea de-a doua e faptul că am văzut recent un scurt documentar despre Malala. A treia ar fi că, în întunericul internetului, am dat peste vreo două clipuri în care niște domni li se adresau unor domnișoare cu apelative de genul „fă, tembelo” sau „tu, proasto”, continuate cu înșiruiri de cuvinte pe ton de poruncă: „tu faci cum zic eu, că io știu ce-i bine” sau „taci din gură, că m-am săturat de tine”. Adăugați voi în minte accentul cocălăresc și veți avea imaginea corectă.

12 oameni, dintre care 8 jurnaliști, reduși la tăcere cu arma. O fată de 16 ani, care n-a cerut mai mult decât dreptul la o educație, redusă la tăcere cu arma. Niște femei care n-au fost educate să fie independente, reduse la tăcere cu un alt fel de armă – cuvântul.

Și ce mă deranjează? Faptul că în anul 2015, hesus, un sfert din populația planetei nu poate deschide gura, pentru că nu are voie, iar jumătate poate, dar emite doar aberații. Procente inventate, căci n-am date statistice, dar orișicât, tot e un raport nedrept.

Și mi-e ciudă. Mi-e al naibii de ciudă. Oricât aș crede eu în libertate și în drepturi și obligații egale, când aud ce idei emit unii în eter, nu pot să nu mă gândesc că dacă șansa în viață a fost o resursă limitată, a fost al naibii de prost împărțită. Și nu-i ca și cum le-aș putea încheia dreptul la liberă exprimare cu litera „i” și să caut să-l dau cuiva care merită. Cuiva ca Malala, spre exemplu.

Și-n final mulțumirea. Scriu pe blogul ăsta tot ceea ce vreau. Nu tot ceea ce îmi trece prin cap, dar asta e din cauza cenzurii proprii sau a bunului simț, nu pentru că m-ar reduce cineva la tăcere. De-ar fi cazul, aș putea să privesc un bărbat în ochi și să-i spun să facă mă-sa doar ce vrea el, că eu n-am de gând. Pot să fiu eu, pot să vorbesc.

Și mulțumesc, nu știu cui, poate norocului, că pot să fac asta. Și mai mult decât atât, sunt recunoscătoare când lumea și ascultă.

foto via