Povestea străinului din Ciacova
Ziarişti, PR-işti, croitori, medici, asiguratori, casieri, vânzători, recepţionişti, ospătari, freelanceri, taximetrişti… voi toţi lucraţi cu oamenii şi sunt convinsă că, în experienţa voastră, v-a fost dat să întâlniţi tot soiul de personaje. Am avut şi eu partea mea de experienţe cu diverşi indivizi. La naiba, cred că aş putea scrie o carte cu toate situaţiile amuzante sau, dimpotrivă, triste la care am avut “onoarea” să particip. Mulţi dintre oamenii pe care ajungem să îi cunoaştem în asemenea conjuncturi ni se şterg din memorie imediat ce aceştia închid uşa în urma lor, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Tutuşi, există acei câţiva pe care, poate, îi vedem doar 5 minute într-o viaţă, dar imaginea lor ne rămâne adânc gravată pe cortex. Despre un astfel de om vreau să vă povestesc şi eu astăzi.
Sfârşitul lui 2009. Se făcea că tocmai îmi dădusem demisia – într-un mod foarte teatral, cu trântit de uşi şi tot tacâmul - de la locul de muncă şi acceptasem, presată fiind de cheltuieli, un job temporar care nu face mare cinste CV-ului meu. Dar hei… munca e muncă şi niciodată nu trebuie să ne fie ruşine cu ea. No, acum nu intraţi la idei, nu făceam nimic indecent sau măcar picant. Lucram, pe cea mai joasă treaptă a aparatului “Sales”, la un mare furnizor de servicii de telefonie, televiziune şi internet. Nu, nu la cel la care vă gândiţi voi. Zonele arondate erau satele şi comunele aflate în judeţul Timiş. Motivul este cât se poate de simplu: În Timişoara nu aveau loc de furnizorul la care v-aţi gândit voi prima dată. Din poartă în poartă, din localitate în localitate, în încercarea de a aduce internetul în casele oamenilor (sau măcar Kanal D-ul), am ajuns la Ciacova¹.
O zi normală. Frig, câini de pază care săreau să-ţi sfâşie mâna când o apropiai de sonerie, gâşte agresive, babe curioase etc. Am aflat ulterior că soneria îi doar de fudulie şi că, dacă vrei să iasă cineva la poartă, trebuie să strigi “Aloooo!”, cât te ţin plămânii. Eu sunt copil de asfalt, a trebuit să mă adaptez şi să învăţ din mers.
Uşa de pe strada T. Vladimirescu. Când ţi se deschide o uşă străină, nu eşti niciodată pe deplin pregătit pentru ceea ce va apărea din spatele ei. Din spatele uneia dintre aceste uşi a apărut Leonard. Mi-a răspuns foarte repede, în ciuda faptului că era imobilizat în scaun cu rotile. Eu nu-mi umezesc ochii, nu-mi piţigăi vocea şi nu lugesc, cu tânguială, vocalele când vorbesc cu un om care are (evident) o dizabilitate. Îi tratez absolut normal, ca pe oricine altcineva, şi cred sincer că asta îşi şi doresc. Corectaţi-mă dacă greşesc.
10 minute. Leonard m-a primit cu zâmbetul pe buze şi cu chef de vorbă. Nu avea aerul acela umil şi resemnat pe care îl au multe persoane condamnate în scaune cu rotile. Dimpotrivă, în replici, era chiar genul acela de şmecheraş carismatic care flirtează inocent până şi cu tantile înţepate de la Finanţe şi le smulge zâmbete. Am bătut palma, în doar câteva minute, pentru un contract de furnizare. Scopul meu era atins, aşadar urma să fac stânga împrejur şi să mai găsesc măcar vreo două persoane dispuse să semneze. Lucram pe comision, mă-nţelegeţi. Când am dat să plec, m-a oprit şi mi-a spus: “Hai până în cameră, vreau să-ţi arăt ceva.”. Răspunsul meu a venit sec şi tranşant: “Nu!” În mintea mea s-au derulat prea multele cazuri în care am fost luată cu “Păpuşă, da mai rămâi la o cafea” sau “Hai că eu semnez ca să iei tu bani, dar nu primesc şi eu un sărut în schimb?”. Eram obosită şi scârbită. Diferenţa semnificativă era că, de această dată, nu eram speriată. Acum, să nu ne ascundem după deget, sunt slabe şanse ca un om care nu dispune de toate membrele să fie capabil să îi facă vreun rău uneia de 21 de ani care poate să fugă sau să folosească – cu nu prea multă îndemânare, ce-i drept – obiecte contondente. Poate acesta este motivul pentru care, într-un final, am făcut cei câţiva paşi, cu ochii daţii peste cap, pentru a vedea ce vroia să-mi arate.
Am rămas uimită. Încăperea era plină de cupe, diplome şi medalii. Mai mare mi-a fost uimirea când mi-am dat seama că toate sunt premii sportive. Tot scepticismul meu iniţial m-a făcut să mă simt şi mai mică în faţa unui om… atât de mare, un om care m-a învăţat, într-o secundă, că nu e niciodată loc de autocompătimire şi plafonare în drumul către un vis.
El este Leonard Lupaşcu şi are premii pentru ciclism, tenis de masă, darts, aruncări cu greutatea, maraton şi cine mai ştie câte. Nu este un caz umanitar, n-am să vă trântesc niciun cont la sfârşitul articolului.
Vreau să vă arăt doar că visurile se pot împlini, indiferent de piedici. Care-i scuza noastră?
___
¹Mic oraş din judeţul Timiş, aflat la o distanţă de aproximativ 30 km de Timişoara
11 Comments
Submit a Comment
RSS and Social
Activez la
Ne vedem la
in sfarsit. jos palaria.
În sfârșit… ce?
m-am convins ca stiai de la bun inceput raspunsul la intrebarea ta, dar ai o placere fina sa chinui intelectul oamenilor
in fine, nu de aia te citesc, esti talentata, parol. sa nu te opresti din scris niciodata. cum spune un bun amic al meu .. “keep walking” 
si tine cont ca am vazut suficient cat sa imi sustina parerea 
Mulțumesc de aprecieri.
Eu multumesc. Am mirosit epoca clasicilor contemporani si m-am pierdut in clasicii web-ului, aia fara substanta. Nu este meritul meu pentru ca laud, este meritul tau ca ai curaj sa exprimi ceea ce altii doar miros, intuiesc si se pierd, incet, incet. PS. este frumoasa povestea atletului de mai sus. Este sigur ca merita mai mult. Dar din povestea reiese ceea ce stim cu totii, fericirea e un lucru mic, un pitic … il respect pe el pentru ceea ce este si ar putea fi mai departe si pe tine ca ai avut curajul sa scrii un reportaj pur-sange fara ca vreun mogul sa uite sa te plateasca
Este numai meritul tau, parol 
Acum 2 ani, intr-un scurt periplu in Atlanta, ne-am plimbat in Piedmont Park (un parc mare si misto de-al lor). Cum stateam sa pozez una-alta, vad ca trece pe langa mine in viteza mare un agregat din asta similar cu cel din poza de mai sus. Ma gandeam ce misto sa ai o asemenea forta sa-l misti atat de repede, ca ziceai ca-i racheta.
A mai trecut pe langa mine si ma tot gandeam cat e de cool sa faci miscare in stilul asta …
Peste vreo ora ne-am luat sa plecam din parc. Undeva spre iesire era ‘parcata’ ‘bicicleta in cauza. Imediat am fost acostati de o femeie de vreo 60 de ani, care ne spunea nus’ ce. Initial credeam ca doreste sa ne vanda/ceara ceva, dar ne-am dat seama ca ne cere ajutorul. Sportivul pe care-l admirasem era o tipa de 35-40 de ani, paraplegica (cred ca asa se numeste) si trebuia sa fie scoasa din agregat si plasata pe scaunul cu rotile.
‘Jumatatea’ a luat-o in brate ca pe o papusa si a asezat-o pe scaun, primind zambete si multumiri din partea celor doua.
Pentru noi a fost o lectie de viata din 2 puncte de vedere: 1. ca sunt atatia oameni care pornesc cu dificultate in viata si totusi reusesc si 2. din pacate la noi persoanele cu dizabilitati sunt tratate ca niste gunoaie de cei ‘normali’.
Legat de concluzia cu numărul 2, toți manifestăm lipsă de toleranță, rasism etc. Uneori avem motive (nejustificate, generalizăm aiurea, dar exsită) cum ar fi că strângem mai tare de geantă când este vreun cetățean de etnie în preajmă. Dar în cazul persoanelor cu dizabilități… nu pot să-mi închipui ce ar putea declanșa un comportament aiurea.
Am si eu o prietena cu acelasi handicap si raman uimita cata forta si putere de viata are. In fiecare zi zambeste, are un sfat pt orice problema si ved viata intr-un mod pozitiv in care noi ceilalti nu suntem capabili. Astea ar trebui sa fie pt noi o lectie de viata si sa renuntam la superficialitatile de zi cu zi, sa incercam sa ne bucuram de lucrurile simple. Pana la urma daca ai sanatat, usor usor le poti face pe toate
Mă întrebam de unde ne-am pricopsit noi cu ideea că persoanele cu dizabilităţi inspiră milă… şi mi-am dat seama că nenorociţii ăştia de cerşetori sunt de vină! Îţi pot spune că unul dintre puţinii oameni pe care îi ştiu care emană o stare de bine estă în scaun cu rotile de ani buni. Are o poveste tristă, dar un chip aproape de îngeri. Felicitări pentru postarea asta, chiar ai reuşit să exprimi ceea ce trebuia!
iti multumim noi cei care suntem amicii lui …pt. ca ai dezvoltat fenomenul : “LEO” …eu am 2 cuv pt el : mare om, mare caracter si nu o spun ca sunt o cunostinta…o spun cu toata inima si ai incredere in ce ti spun eu dsoara…. e un om si un sportiv extraordinar! petrec aproape zilnic min o ora cu el, merg la el de ori de cate ori am ocazia si o fac cu draga inima, as mai adauga daca mi permiti la ce ai scris tu: e un bucatar excelent si plus… e de mentionat ca aceea casa in care sta el, e facut interiorul ( pereti , tavan) si baia renovata tot de el!…mersi pt post acu l am vazut…am sa i spun sa te cheme la nunta pt ca o va face anul viitor
il cunosc si eu pe leo.a lucrat si in fabrica la krombergh.un adevarat om de treaba si talentat.ce face el asa cum e,nu face altu care e perfect sanatoa…bravo lui si d_zeu sa ii fie mereu alaturi…