Perfect role model

Pe tot parcursul vieţii mele de douăzeci şi patru de ani – mă adaptez destul de greu la noua vârstă, ca atare dacă aş fi vorbit în loc să scriu, cu siguranţă aş fi spus douăzeci şi trei – nu am avut un “role model”. Cel mult, mi-am dorit să arăt la fel de bine ca X, să gătesc la fel de bine ca Y, sau să stăpânesc tot felul de îndeletniciri specifice. Mereu lucruri specifice, niciodată o persoană cu totul.

Sunt capabilă să accept oamenii, ba chiar să îi iubesc uneori, poate cu naivitate din când în când, dar nu îi ridic la rang de modele. Rămân completări ale eului, nicidecum ţinte şi idealuri ale sale. Slavă complementarităţii!

Observ cu foarte mare uşurinţă defectele oamenilor. La fel şi slăbiciunile. Poate e o calitate faptul că masca de fier purtată de aceştia îşi dezvăluie crăpăturile atât de repede. Poate… nu. Poate că astfel, dezamăgirile sunt mai rare sau cel puţin nu foarte intense. Poate, pe de altă parte, nu mă pot apropia de oameni la fel de repede cum o fac alţii. Simt totuşi nevoia să repet ceea ce am spus mai sus. Sunt, totuşi, capabilă de acceptare, apropiere şi chiar iubire.

Vedeţi voi, când defectele fac tot posibilul să sară în faţă, e greu să îţi faci un model în cineva.

În altă ordine de idei, nu cred că există model mai bun decât imaginea eului proiectată de propria conştiinţă, ceea ce ne dorim să fim sau suma tuturor pretenţiilor de la sine.

Nu cred în perfecţiune, dar mi-ar plăcea să cunosc pe cineva cât mai aproape de ea. De perfecţiunea mea subiectivă. Doar aşa, de curiozitate. Doar să văd că poate exista, căci eu nu cred asta. Până atunci, funcţionez în continuare după modelul propriu.