Nu mai am timp de pierdut

Dacă ar fi să aleg o singură trăsătură care să mă definească, ceva gen „descrie-te într-un cuvânt”, probabil că aș alege una care să-mi facă cinste. Pace mondială, iubire pe planetă, iubirea câinilor vagabonzi sau alte clișee de-astea. Adevărul este că, probabil, poate cel mai bine mă caracterizează orgoliul meu tâmpit.

„Te iubesc”. Nu, nu este o declarație, este răspunsul pe care mă aștept să-l primesc de-ar fi să întreb pe cineva care sunt cuvintele cel mai greu de rostit. Banal. Dacă mie partea cu declaratul iubirii mi se pare o tâmpenie (nu stau să dezvolt acum), mă poticnesc în alte cuvinte. V-aș spune cu ochii închiși că cel mai greu mi-ar fi să rostesc cuvinte ca „Îmi pare rău”, „Ai dreptate”, „Am greșit” etc. Ați prins voi ideea, orgoliul nu mă lasă și mă duc cu ideea mea până în pânzele albe.

Dar observ cu o oarecare stupoare că mă regăsesc tot mai des în situații în care mă trezesc spunând cuvintele de mai sus pe nerăsuflate. M-am mai maturizat? Am înțeles că mai greșesc și eu și că nu am întotdeauna dreptate? Învăț tainele diplomației? Neah… De fapt cred că începe să mă cam doară la șlap de lume. Nu de toată lumea, nu-s chiar antisocială. De o parte. Și dacă pe mine câteva cuvinte mă scutesc de o interminabilă conversație de care, bineînțeles, nu am niciodată chef, why the hell not? Merită prețul.

Nu mai am timp de pierdut cu toate prostiile. Dar doar așa, FYI, de obicei am dreptate și nu am pentru ce să-mi cer scuze.