Trăim vremuri complexe şi complicate din care nu ne mai salvează nici cel mai puternic drog al planetei. Au apărut flacoane inscripţionate cu “Abandon”, iar noi le ingerăm conţinutul fără a avea nici cea mai vagă idee despre efectele secundare. Prospectul nu spune asta, dar pot provoca mâncărimi, greaţă, migrene, idioţenie şi moarte tristă.
Red pill. Blue pill.
Întreaga viaţă ne este guvernată de alegeri, iar noi suntem nişte naivi crezând că ne putem ascunde de ele sau, mai rău, de efectele lor. Chiar decizia de a nu mai face nicio alegere este o alegere ea însăşi. Avem milioane de opţiuni pentru următorul pas. Putem călca oriunde, dar alegem adesea să o facem în aşa fel încât să nu ne şifonăm pantalonii. Cât rezistă mintea sub şuvoiul acesta de infinite posibilităţi, probabilităţi şi şanse? La unii mai puţin, la alţii mai mult, dar la finalul zilei, nimeni nu scapă! Ne aruncăm cu bunăştiinţă într-un vârtej decizional în care nu mai suntem oligarhi. E vorba de a pasa un mic procent din datoria noastră ca factori decizionali ai planetei, altora care şi-au creat o profesie din asta. Acum, depinde de fiecare în pânza cui se prinde. Un duhovnic, un politician, un prieten, un părinte? Indiferent de alegere, procentul creşte exponenţial pe măsură ce ne adâncim în vîrtej. Prea puţini scot capul la suprafaţă… restul înoată pe curent pâna la dispariţia totală a identităţii.
Welcome on board! We wish you a pleasant flight!
Mai avem ceva pe lumea asta, ceva al noastru, în afară de câteva gânduri stinghere? Ne-am dăruit prea mult. Da, pe noi înşine. Am lăsat o bucată din noi în faţa fiecărei uşi închise în nas, în fiecare amor ucis de plecarea unuia şi de suspinele şi privirile lungi ale celuilalt. Apoi, zilnic între 9 şi 5, sar bucăţi de suflete mai abitir ca aşchiile unui copac mângâiat de un topor. Când rămânem fără noi, ne umplem cu alţii. Cu ideile lor. Până la uniformizare. Până vom călca toţi aceeaşi piatră din drum.
God is an obnoxious child.
Nu cred în niciun dumnezeu agreeat de o religie ori alta. În fond, poate ego-ul meu este caracterizat de autosuficienţa spirituală specifică persoanei mele. Admit faptul că am nevoie de o aripă protectoare sau de o plasă de siguranţă, tocmai de aceea le şi construiesc în juru-mi, ori un dumnezeu, în orice prezentare a sa, cere mereu ceva la schimb. Şi eu nu sunt dispusă să ofer nimic într-un troc spiritual! Cu toate acestea, de dragul minţii înfloritoare, adesea teoretizez existenţa sa. Mă gândesc, pur ipotetic, cum ar fi.
Dumnezeu nu ne-a creat pe noi. Noi l-am creat pe el. Nu ştiu totuşi de ce, în 2000 (?) de ani de creştinism, nu am reuşit să-l facem mai simpatic, să-i radem barba albă şi lungă şi să-l îmbrăcăm în haine Flower Power.
Dacă aş crea un zeu, l-aş face programator. Asta pentru că al nostru, în geneză, a uitat să ne prevadă cu un buton de log on – log off. Când societatea ne cheamă, ne ducem (log on), dar când vrem să fugim (log off), oare mai putem sau uşile se trântesc în spatele nostru? E o chestiune recursivă, asemeni călătoriei în timp.
Leap of faith.
Acum v-am umplut cu ideile mele. Nu e aşa complicat. Permiteţi-mi să mă revanşez. Poftiţi, luaţi o înghiţitură din sticla asta cu eticheta ştearsă.
