Jurnal de călătorie partea a V-a şi ultima: 25 de ore pe apă şi uscat

Acest articol este dedicat, cu multă dragoste, companiilor CFR şi Navrom. Vă mulţumesc pentru serviciile de calitate superioară oferite la preţuri extrem de convenabile.

Prolog

Aşa cum v-am povestit, mi-a plăcut ceea ce am apucat să fac în vacanţa asta. Cu toate astea, timp de o săptămână am reuşit să adun vânătăi, muşchi întinşi şi bube mai abitir ca de-obicei. Pe lână faptul că nu eram eu tocmai întreagă, am mai şi strâns tot felul de experienţe pe parcursul celor 25 de ore de călătorie necesare pentru a mă întoarce acasă. 25 de ore pe care nu mi le va da nimeni înapoi.

Capitolul 1

Sfântu Gheorghe – Tulcea (vapor, ~ 80 km, 4 ore jumate, 35 lei)

Ora 6:00. Alarma sună şi parcă fiecare notă îmi bate un cui în lobul frontal. Cu ce-am greşit doamne, de trebuie să mă trezesc la ora asta? Stau şi rumeg, preţ de câteva minute, cum mă dau jos din pat. Cu picioarele sau cu capul înainte? Iau telefonul în mână. Futu-i, e 6:15 deja. Timpul se contractă dimineaţa. Şi totuşi, de ce m-am trezit la ora asta? Ah, îmbarcarea. Vasul pleacă din port la ora 7, iar eu, dacă nu mă ridic în capul oaselor odată, am să-l pierd. Ce minte de 2 biţi aveţi dacă, după finalul unui festival care (boilor!) vă aduce turişti din toată ţara şi din străinătate, aţi fixat o singură oră de plecare? Şi aia la 7:00. Să se calce toţi în picioare în port. Mă gândesc că tot e bine că au suplimentat numărul de vase, poate prind un loc pe punte, la aer.

Ajung în port. Ancorate, fix două vase. Cu plecare spre Tulcea, fix unul. Cum căcat??? E tot un singur vapor? În port e linişte. Puhoiul e deja îmbarcat. Urc şi eu. N-ai unde să arunci un ac. Să caut un loc să-mi pun fundul jos sau să mă postez la coada la cafea? Logica mea infailibilă mă împinge la cafea. Renunţ după câteva minute. Ajung în singura încăpere în care mai aveai loc să stai pe jos. O sală măricică cu nişte paleţi de lemn aşezaţi pe margine. Mă aşez pe unul. Mai sunt câţiva pasageri care şi-au întins pe jos sacii de dormit şi s-au prăvălit peste ei. În câteva minute se umple încăperea. Îmi spun că sunt norocoasă, nu toată lumea a prins loc pe scânduri. Îmi scot şi eu rogojina de la fundul rucsacului şi mă întind. Îmi pică ochii pe o plăcuţă de pe perete. „Depozit de chimicale”. E amuzant, sunt convinsă că, de fapt, în încăperea asta sunt transportate, de obicei, vitele.

Pleacă vaporul. Călătoria durează, cu noroc, 4 ore. 4 ore într-o încăpere ticsită de suflete. Un tată îşi potoleşte copilul care începe să urle. De fapt încearcă, fără succes. Mie-mi vine să iau o puşcă şi să ţintesc către el. Doi câini de aceeaşi rasă, dar generaţii diferite, se joacă. Măcar ei nu incomodează pe nimeni. Oameni şi câini. Cineva începe să sforăie…

Capitolul 2 

Tulcea Oraş – Bucureşti Nord (tren, 334 km, 6 ore şi 20 de minute, 67 lei)

După 4 ore şi jumătate cu vaporul, ajung, într-un final, în Tulcea. Oare mai există mijloc de transport care să nu aibă întârziere? Nu cred. E 11:45. Mă duc să mănânc la un restaurant din apropiere şi rog barmanul să-mi dea voie să folosesc o priză. Îmi pun telefonul la încărcat sub un frigider. Mă schimb la baie din pantalonii scurţi în blugi. Plouă infernal şi s-a făcut al naibii de frig.

La 14:37 pleacă Săgeata Albastră (ironic nume) din gara Tulcea către Bucureşti Nord. Noroc că am bilet cumpărat de o săptămână. Lumea stă pe jos din nou, eu am noroc şi stau pe scaun. În tren este şi un grup de copii care se întorc din tabără. Media de vârstă: 9-10 ani. Eu am locul aproape de baie şi îi văd cum tot se plimbă înăuntrul şi în afara ei. Fac ce fac şi înfundă toaleta. Din toaletă, unica din tren de altfel, încep să se reverse lichide. Se inundă trenul. Lumea care stă pe jos e nevoită să se ridice şi să facă curat. Mirosul e infernal. Naşul decide, pe bună dreptate, să nu mai fie folosită toaleta. Dar cum să ţii un tren plin de oameni şi, mai ales, copii, 5 ore, fără baie? În boxe se aude: „În staţia următoare, trenul va staţiona suficient timp pentru a folosi toată lumea toaleta din incinta gării.”.  Stăm 20 de minute. Din fericire, până la Bucureşti, wc-ul se repară miraculos (sau nu îi mai pasă nimănui) şi nu mai este nevoie să ne oprim pentru pee-break şi în alte gări. Ajungem, totuşi, cu o oră întârziere. E ora 21:00.

Capitolul 3

Bucureşti Nord – Timişoara Nord (tren, 533 km, 9 ore jumate, 92 lei)

Din nou mai mulţi oameni decât locuri. E 22:45. Lumea stă, din nou, pe jos. Am şi acest bilet cumpărat de-o săptămână, altfel sărea naşul şi peste mine pe culoar. Timpul trece al naibii de greu. Ies ocazional la ţigară în câte-o gară. Toată lumea se plânge de întrârzieri. Povestesc prin ce am trecut eu şi sunt declarată „erou”.

Văd tricouri semnate Ugly Fashion. E clar, lumea se întoarce de la mare. Două piţipoance îmbrăcate în alb şi machiate, una blondă şi cu un vocabular de mahala, alta brunetă şi acneică, se bagă în seamă cu nişte băieţi. Discuţia decurge cam aşa: Piţi-acneica: „Ceau, unde mergeţi?” Un tip: „La Timişoara” Piţi-acneica: „Ce tare! Şi noi. Şi zi, mergeţi în Fratelli de obicei?”. Apoi ea povesteşte cum a fost cu încă patru fete în vacanţă la Mamaia, cum a profitat de faptul că n-o cunoaşte nimeni pe-acolo pentru a accepta băuturi de la italieni bătrâni, cum s-a dat cu skijetul toată marţea (oare pe banii cui?). 5 fete de toate, trei au bilet la cuşetă. Ea şi blonda nu-şi permit cuşetă. Evindent că nu-şi permit din moment ce le vezi, după o săptămână de Bamboo Mamaia, nevoite să agaţe în tren. Încerc să nu mai aud discuţia animalelor urbane şi îmi deschid cartea. Mă gândesc… Oare ele când au deschis ultima carte?

E 8:15. Am ajuns la Timişoara.

Epilog

Când am intrat la duş, acasă, jur că am auzit un cor de îngeri.