Iubesc România, dar nu mă iubește înapoi
Acum mai multă vreme decât aș vrea să recunosc – nu de alta, dar parcă nu vreau să-mi dau seama cum se adună anii – aș fi murit cu steagul României în mână. La acea vreme nu ieșisem dintre granițele țării și îmi era foarte simplu să mă opun vehement ideii. Gândire de adolescent: Nu am gustat, dar știu că nu-mi place. „Unde ajungem dacă plecăm toți?” mă întrebam pe-atunci. Și convinsă eram că „trebuie să fii ori prost ori leneș ca să nu fi în stare să faci ceva și în țara asta”. Cea din urmă afirmație o cred și astăzi, dar cu vremea am adăugat câteva note de subsol.
Am crescut într-un oraș în care, judecând astăzi după numărul de mașini cu numere galbene, probabil că nu mai durează mult până se va circula, legal, pe partea stângă a carosabilului. Un oraș din care toată lumea pare că stă cu bagajul la ușă așteptând oportunitatea de plecare. Un oraș în care nu mai există familii întregi. Pe de-o parte sunt tinerii plecați la Timișoara, Cluj sau București, iar pe de cealaltă parte sunt cei (de toate vârstele) plecați în Spania, Italia, Anglia și pe unde vă mai puteți închipui. Sunt și vor fi veșnic străini. Nu de alta, dar marea majoritate a plecat pentru a face o muncă nesatisfăcătoare. Și când spun asta, nu am în gând clișeul căpșunelor, ci marea de oameni care lucrează în construcții, au-pair sau altele asemenea. O condiție pe care nu și-o vor depăși niciodată și un anturaj format strict din imigranți. Se vor întoarce vreodată? Poate că da. Le va da cineva anii înapoi? Asta cu siguranță nu.
Probabil că a trebuit să mă maturizez și să mă izbesc de sistem pentru a lua în calcul posibilitatea plecării. Adevărul este că, în ultima vreme, tot mai mult mi se conturează în minte o viață într-o altfel de țară. Nu vreau să mă înțelegeți greșit, eu nu sunt genul care va vocifera insistent replici ca: „Trăim în România și asta ne ocupă tot timpul” sau „Ca la noi la nimeni”. Și mă doare să spun că majoritatea celor care se ascund în spatele acestor cuvinte, de fapt, caută vinovați pentru propria neputință. Suntem mulți, avem un procent imens de proști și unul și mai impresionant de indolenți și leneși. Fraților, nu trebuie să așteptăm să ni se dea sau să ni se facă. Problema mea este atunci când vrei să faci, poți să faci, dar ți se pun bețe în roate.
De fiecare dată când trec de vamă, mă cuprinde un sentiment patriotic. Am văzut steaguri românești la festivaluri și mi-a crescut inima de bucurie. M-am înființat în câteva secunde lângă oamenii care îl fluturau. Nu-i cunoșteam, dar erau de-ai mei.
Și dacă aș pleca, unde aș pleca? Păi… nu am foarte multe variante. Cu siguranță undeva în Europa. Spania și Italia le exclud din start. Germania nu mi s-ar potrivi. Porbabil că singurele variante viabile pentru mine ar fi: Olanda, Anglia sau Irlanda.
Dar n-aș pleca doar de dragul de-a pleca. Și nu m-aș duce să fiu străin.
Și dacă ar fi să plec, în sufletul meu voi fi mereu Anca. Anca din Hunedoara, fost oraș industrial al României. Și dacă așa aș fi în sufletul meu, nu pot avea pretenția ca localnicii să mă vadă altfel. Cu toate astea, cred cu tărie că mi-aș putea depăși orizonturile înguste și i-aș face să mă accepte. Nu să mă tolereze, să mă placă.
Eu iubesc România, dar ea nu mă iubește înapoi!
___
24 Comments
Trackbacks/Pingbacks
- Apocalipsă ratată. O reprogramează cineva? | blog de iarnă (și nu numai) - [...] vreau să fac asta) am aflat și eu că vine (iar) apocalipsa. De la Adelina. Am rugat-o repede pe …
- Cugetări de expat | Dana rozMarin - […] toată această vorbărie interioară – acum exteriorizată – a fost generată de un articol scris de […]
- Cu măgarul pe Abbey Road - bloodie - […] sper eu, pace, serios că nu știu ce m-oi face după. Să vă explic. Vă povesteam eu într-un articol cum …
Submit a Comment
RSS and Social
Activez la
Ne vedem la
Nu inteleg afirmatia: “nu m-as duce sa fiu strain”.
Referitor la romanii care pleaca in straintate: intr-adevar foarte multi au plecat si pleaca de nevoie. Cand nu ai vreo oportunitate la tine in tara sa castigi un ban si sa iti intretii familia este firesc sa iti iei bagajul si sa pleci un vezi cu ochii.
Pe de alta parte sunt si foarte multi care pleaca pentru ca vor ALTCEVA.
Insa ambele situatii mi se par normale. Nu vad unde este drama si sincer nu inteleg de ce tot mai des peste tot, toata chestiunea aceasta este transformata intr-o tragedie nationala: ramane tara goala!!
Hai sa ne uitam de pilda la americani. Toata lumea este obisnuita sa se mute in orasul unde exista oportunitati…este ceva normal.
Hai sa ne uitam in UE unde este la fel de firesc sa fi “expat” cand in Germania, cand in UK sau oriunde este nevoie de mana ta de lucru sau oriunde ai tu chef sa traiesti.
Nu este nimic anormal si nici rusinos. Daca vrem cu adevarat sa fim europeni ar trebui in primul rand sa scapam de mentalitatea “noi vrem pamant”. A-ti parasi “batatura” nu este neaparat o dovada de neputinta
1. Nu m-aș duce să fiu străin înseamnă că nu m-aș mulțumi cu statutul pe care îl au mulți expați. Aș încerca să-mi fac o viață adevărată, să nu fiu doar vizitator. Mi-aș face prieteni. Mai simplu: mingling.
2. ” Cand nu ai vreo oportunitate la tine in tara sa castigi un ban si sa iti intretii familia este firesc sa …” – aici nu sunt de acord cu tine. Repet ceea ce am spus în articol: trebuie să fii extrem de prost sau extrem de leneș.
3. E ceva normal să migrezi. Nu rămâne țara goală, pe mulți țara nu-i merită, pe mulți i-a făcut nimicurile care sunt și n-are decât să se spele pe cap cu ei. Eu nu am luat poziție nici pro nici contra față de emigrare.
LE: * “unde vezi cu ochii” am vrut sa scriu
Cei ce au plecat, 80% nu se vor mai intoarce. Copii crescuti acolo, nu se vor simti romani niciodata. Din pacate tara asta pierde oameni valorosi astfel. Bine, mai sunt si din aia pentru care nu ni se face dor, insa e greu sa ai speranta aici. Parca totul e facut sa iti ingreuneze viata.
Nu ne merităm oamenii valoroși. Nu i-am meritat niciodată. Cel mai bun exemplu sunt valorile care au trăit în exil. Asta înseamnă că ar trebui să plece toți? Nu, bineînțeles, dar asta e realitatea.
Eu cred asa: ca patria mea, e acolo unde pot sa traiesc (a se citi “sa traiesc decent”, nu sa supravietuiesc cu aer, apa si lumina sau facand fotosinteza).
Daca Romania nu mi-ar ofer mai mult decat cele necesare fotosintezei, n-as sta nici o secunda pe ganduri, cuprinsa de spiritul patriotic, sa pazesc glia si sa mor cu steagu’ in brate.
Evident ca motivatiile tuturor sunt diferite, limitele de asemenea, precum si posibilitatile oferite de alte tari.
Cred totusi, ca e prea mic numarul celor care aleg calea catre afara granitelor Romaniei pe motiv ca vor sa faca ceva (ceva mai maret) si nu au gram de sustinere din partea statului roman. Mai multi sunt cei care pleaca pentru ca, prin alte parti, sa “bati un cui” e platit de 2-3 ori mai mult…iar in viziunea mea, ei sunt – cel mult spus – niste oportunisti.
Si apropo, nu imi plac oportunistii!
Sau poate pur si simplu sunt eu incapatanata (poate si imatura pe alocuri) si imi place sa aleg calea mai grea asa, doar ca sa am ce povesti.
Vai, încă mai râd de chestia cu fotosinteza.
În altă ordine de idei, sunt de acord cu tine, cu excepția „ca patria mea, e acolo unde pot sa traiesc”. Cred că partia ta rămâne cea în care te-ai născut și ai crescut. Restul sunt locuri adoptive.
Mi-au dat lacrimile. Oriunde ai trăi vreodată, rămâi în sufletul tău Anca din Hunedoara, fost oraş industrial al României.
Scrie cu var pe spate
Sunt oameni care vor si oameni care pot. Si aici, si acolo. Intotdeauna. Restul se rezuma la optiunea de a fi. Spaniolii, englezii, grecii, italienii si alte natii bastinase circula de cand s-a inventat istoria. Stii ce? Pe tine te deranjeaza statutul pe care il ai, social cand ai ajuns acolo. Statut care iti este asociat fara ca macar sa apuci sa deschizi gura. De aia te intorci aici, mai tarziu sau mai devreme, pentru ca numai aici, poti fi roman, asa cum stii tu ca sunt romanii. Asta nu este o apucatura nationalista. Este o simpla consecinta.
Dacă aș pune punct aici și aș lua-o de la capăt în altă parte, mă îndoiesc că m-aș întoarce. Ar fi la fel cum m-aș întoarce acum de la Timișoara la Hunedoara. Aș simți gustul amar al eșecului și cred că m-aș zbate să nu ajung în situația asta.
Ochii în permanență înainte!
Ai fi surprinsa sa vezi ca, uneori, intoarcerea la origini nu poarta deloc stigmatul esecului. Mi-a fost si mie teama de chestiunea asta si am si trait-o pe drumul de intoarcere, dar cateva zile mai tarziu…it really felt like a bless!
Se spune ca “the greatest things are beyond our fears”
E plăcută întoarcerea, dar doar dacă e vizită. Pf, eu te admir că vezi lucrurile așa. Pentru mine experiențele trebuie să fie netrăite încă pentru a mă simți, vorba ta, blessed.
Și nu, nu e vorba de frică, e felul meu de-a vâsli prin viață.
O revolutie nu insemna regres. Nu ai cum sa te intorci de la Londra la Timisoara ca expat. Esecul este un concept inventat de corporatisti. Eu as pune mintea inaintea ochilor. Viata e scurta, si … stii tu
Nu pot să nu asociez revoluția (orice revoluție) cu conceptul de „nou”. În fine, este posibil să ai dreptate, însă pentru mine lucrurile nu stau așa. Eu mă plictisesc repede și sunt mereu în căutare de stimulenți noi, atât pentru ochi, cât și pentru minte.
Foarte tare m-am recunoscut in prima parte
Aia in care in tinerete nu numai ca nu voiam macar sa concep ideea de a pleca, dar cea in care eram hotarata sa cladesc eu un viitor mai bun pentru tara, cu mainile mele.
Si… ce e interesant e ca nici nu stiu cand s-a schimbat asta. Am iesit din tara si am vazut ca la altii e frumos, dar nu mi-am dorit sa plec. Bine, si dupa aia am mai iesit, si am mai cujetat un pic ca bai, ce frumos e la aia (hello, Luxembourg), dar tot nu mi-am dorit sa plec.
Si totusi incet incet am ajuns la concluzia ca pur si simplu in Romania nu se poate. Nu stiu exact cum sa explic. Pur si simplu nu ne indreptam spre mai bine, din contra. Bine, mie mi-a pus capac si faza cu Ponta si plagiatul, dar divaghez. Ce vreau sa zic de fapt e ca uite, din idealistul de ieri am ajuns la un moment dat la concluzia ca decat sa astept 30 de ani sa se civilizeze Romania (as if), mai bine merg intr-o tara direct civilizata, si gata.
And… so I did. Irlanda ma gandesc ca nu e ea perfecta (spun asta preemptively, sa nu se puna careva sa ma numeasca idealista oarba), dar eu de-a dreptul o iubesc. Nu stiu daca si ea ma iubeste (mai degraba nu-i pasa de mine
), dar macar ma trateaza mai bine decat ma trata tara natala (si aici ma refer strict la interactiunea cu oamenii/tara/sistemul/whatever, financiar n-am avut a ma plange nici in Ro, deci chiar nu e vorba de bani aici).
Inca o chestie si inchei: stii ce e interesant? La 18 ani m-am mutat in Timisoara, venind mai din mijlocul tarii (din Regat). Well, n-o sa zic c-am fost chiar discriminata din cauza asta, dar o vreme a fost naspa in contextul in care practic toti se uitau de sus ca “a, esti din Oltenia? Stiu si eu un oltean care X si Y si Z” (evident chestii negative). Si no, iti pica prost un pic sa te considere automat usor inferior pentru ca vii din nu stiu ce zona in care li se pare lor ca toti sunt asa si pe dincolo. Si nu am patit asta cu o persoana-doua-trei, ci marea majoritate.
No, pai cand m-am mutat in Irlanda m-am inarmat cu rabdare, ca ma gandeam ca si aici o sa fie tot ceva de genul — a, esti de acolo? blech –. Ei bine, to this day (si au trecut luni de cand am venit) inca ma mir ca n-am patit absolut nimic de felul asta (chiar contrariul, mi s-a intamplat de cateva ori sa-mi zica oameni complet straini, cand aud ca sunt din Ro, ca stiu si ei pe careva de treaba din Ro). Bine, este Irlanda “the country of a thousand welcomes” (si pentru mine cel putin chiar asa au fost), dar tragand linie iti dai tu seama c-am fost mai discriminata (folosesc cuvantul asta din lipsa de unul mai bun) in propria mea tara decat elsewhere? Mi se pare foarte trist. A, si ma bucur c-am plecat
Problema cu discriminatul oltenilor este una veche. Eu cunosc olteni foarte mișto, dar și câțiva foarte stereotipici
Pe cei din urmă nu-i discriminez, dar mă amuz pe seama lor.
În altă oridine de idei, chiar mă bucur că te simți bine în noul loc!
Daca pleci din tara cu ideea de a-ti construi o noua viata in alta tara, n-o sa ramai un strain. O sa ai prieteni, o sa fii acceptata si o sa te simti acasa. La mine asa s-a intamplat. Cei care pleaca insa “de nevoie” (eventual lasand diploma de licenta in sertar ca sa munceasca in constructii), cu gandul sa faca niste bani si sa se intoarca in Romania, vor fi nefericiti si vor ramane in afara cercurilor localnicilor, de cele mai multe ori pentru ca asa aleg ei, nu pentru ca localnicii nu-i accepta. Cand te muti intr-o tara pe care o urasti din start pentru ca nu e tara ta, nu ai cum sa te adaptezi; pentru ca nu vrei. De cand locuiesc in Olanda am intalnit tot felul de romani (si alti expati) si pot spune ca aceia care au dorit sa se integreze aici au facut-o. Nu este usor, pentru ca, oricat ti-ai dorit plecarea, exista perioada de adaptare prin care treci, vrei-nu-vrei. Eu cred ca poti fi fericit oriunde, in Romania sau in alta tara, atata timp cat este locul unde vrei si alegi sa traiesti. La fel, poti sa fii strain in propria tara sau la trei continente distanta.
Dacă mă mut în Olanda, o să te caut să ieșim la bere.
Te astept si daca vii in vizita doar
asa care va sa zica? cu mine nu ai vrut sa bei bere…
.
N-am vrut?
Mereu Anca din Hunedoara, salutări de la mereu Adi din Băilesti, oraşul lui Amza Pellea. Cât despre cei care au ceva cu oltenaşii, aduceţi-i la mine că-i rezolv iute… am deja 7 ani de experienţă
Nu văzusem postarea asta înainte să-mi lași comentariul pe blog, dar acum după ce am citit-o îți dau dreptate. Titlul mi se pare genial. Adică descrie perfect situația multora dintre noi, ăștia care ne iubim țara.
După cum am mai spus sper să rămân așa de hotărâtă și peste câțiva ani și să nu fiu nevoită să plec… dar timpul își va spune cuvântul.