Dumnezeu tace. Ce bine ar fi dacă ar tăcea şi omul!

Woddy Allen este ca ciorba de burtă. Oricât de stupidă ar părea această comparaţie, o folosesc adesea în cazuri în care este vorba despre ceva care ori îţi place foarte tare, ori îţi displace profund. Urmărind aceeaşi logică, puteam spune că este ca Mircea Badea, dar cred că e mult mai jignitoare (pentru Allen) comparaţia cu Badea decât cu ciorba. În fine, eu fac parte din Team Allen.

Trebuie să recunosc, sunt mult mai familiariztă cu activitatea lui cinematografică decât cu cea literară, iar primul contact cu proza sa scurtă nu l-am avut ţinând cartea în mână, ci i-am văzut textele interpretate şi montate pe scena Teatrului Maghiar din Timişoara. Piesa se numeşte “Efecte Secudare” şi, din păcate, dacă nu aţi văzut-o, este foarte probabil să nici n-o mai vedeţi. Săptămâna trecută a avut loc ultima reprezentaţie.

Voi la ce vă gândiţi când auziţi “Woddy Allen”? La ochelari? La nevroze? La Annie Hall? Probabil că da. Deşi, după cum el însuşi spune, este un adevărat clişeu al clasei de mijloc, cu doi copii şi o viaţă normală, imaginea pe care şi-a creat-o şi care deja i se atribuie la modul personal, depăşind graniţele artistice, este cu totul alta. Joacă atât de bine nişte roluri încât personajul începe să se contopească cu actorul. Li se întâmplă multora. Dacă vă arăt o poză cu  Rowan Atkinson, ce veţi spune? “Uite-l pe Rowan Atkinson” sau “Aaa, uite-l pe Mr. Bean”?

Piesa “Efecte Secundare” este pusă în scenă într-un decor extrem de simplu, alb. Un canvas gol pe care actorii urmează să picteze cu dialoguri şi mişcări colorate. Obişnuită cu decorurile opulente şi foarte atent alese de cei de cei de la Teatrul Maghiar, atunci când am păşit în sală, am fost puţin dezamăgită de decorul sărac, însă, pe măsură ce piesa a curs, mi-am dat seama că este expus interiorul, mai degrabă decât exteriorul, este disecată mintea şi mai puţin materialul. Aşadar, albul a fost perfect.

Scriu şi eu. Departe de mine gândul de a mă include în tagma lui Allen, dar scriu. Şi mi se întâmplă adesea să pornesc de la o idee simplă şi mintea să ajungă să-mi alerge pe câmpiile absurdului. În ochii mei profani, exact aşa mi sa prezentat piesa. O deraiere frumoasă de la real la absurd. Deşi foarte animată din punct de vedere al mişcării, tot dialogurile sunt cele care dau o reală plusvaloare piesei. Inteligente şi, bineînţeles, pline de umor.

Piesa nu este uşor de urmărit. Nu este genul de piesă ca filmul de duminică, adică lipsită de esenţă dar plăcută ochiului. Până şi mie, care sunt amatoare a genului, prima parte a piesei mi s-a părut cam lungă, dar, per total, mi-a plăcut şi am găsit-o foarte interesantă. E adevărat, pentru mulţi poate fi plictisitoare, dar spectacolul acesta s-a jucat timp de doi ani, iar asta înseamnă că şi-a găsit publicul. Ah, încă ceva care nu neapărat că mi-a displăcut, dar mă aşteptam să fie altfel. Allen-ul cel din piesă nu aduce deloc cu Allen-ul pe care îl cunoaştem cu toţii. Poate asta a fost şi ideea, dar mi-ar fi plăcut să-l văd întruchipat pe acel ochelarist New York-ez

În altă ordine de idei, deşi de această dată nu am stat în primul rând, iar a venit… decorul la noi. Şi cineva era să le strice piesa oamenilor. Şi nu, nu am fost eu, cum probabil vă aşteptaţi. Puteţi citi la ea isprava.

În final, vreau doar să vă amintesc că se apropie festivalul TESZT. Anul acesta, din repertoriul trupei de teatru locale, veţi putea vedea piesele pe care vi le-am recomandat în ultima vreme: Gardenia, Vremuri de pace şi Operă Ţărănească. Deşi anul trecut TESZT-ul nu a fost neapărat pe gustul meu, prin prisma tematicii alese, anul acesta se vor aduce pe scenă frânturi din societate. Pe lângă teatrele din Novi Sad, Subotica şi Arad, vor participa, în premieră, Teatrul Național din Szeged şi Teatrul Naţional din Zenta (Serbia). Ne vedem acolo, da?