Februarie este fiul ciung al anului, acela care, oricât ar încerca, nu reuşeşte să strălucească. Februarie este acel ursuz care, dorind să iasă în evidenţă, o dată la patru ani nu face altceva decât să-ncurce câţiva contabili cu încheierile de lună şi să dea posibilitatea unor “genii” proaspete, de douăzeci de ani, să spună că au împlinit 5 ani (mă zgârie pe creier). Cum orice pădure are uscăturile ei, aşa şi luna asta… e uscătura anului. E copilul prost şi nedorit. Un avorton. Am convingerea că anul a fost construit de un meşter beat căruia i-a dat cu rest la împărţire şi-a mai avut nevoie de nişte chit.
Dar mie-mi place iarna, serios.
Cred că niciodată nu vor fi aceste 28 sau 29 de zile considerate ca totalizând o lună de iarnă, aşa cum se întâmplă cu Decembrie şi cu Ianuarie. Şi nu numai din cauza mărimii despre care nu dezbatem dacă într-adevăr contează ori ba. 28 (sau 29) de zile în care nu mai este Ianuarie, dar nici Martie nu este încă. Zile suspendate în care ne bucurăm de fiecare rază de soare care ne amăgeşte cu venirea primăverii.
A fost decretată – de ce??? – “Luna iubirii”
Poate că arunc cu noroi subiectiv în acesta. Recunosc, doar prin prisma experienţelor personale am ajuns să îl detest. Eu nu cred în cele trei ceasuri rele, în vineri 13, sau marţea neagră, dar am ajuns să cred într-un soi de “Black February”. Pentru mine, luna asta nu a avut nimic bun de oferit, cel puţin nu în ultimii ani, cei peste care nu s-a aşternut încă pâcla de ceaţă a uitării sau a nepăsării. Am suferit dezamăgiri, au plecat, de tot, pentru totdeauna şi fără voie, oameni dintre noi, am pierdut prieteni pentru că aşa au ales, am rănit şi-am fost rănită la rândul meu, s-a spart pustula cu orgoliu şi-a picurat, acid, pe străzi şi pe covoarele altora.
La mulţi ani, mie!
Am gândit în ultimii ani că ziua mea¹ este blestemată. Se face cum se face şi devine (unii ar zice că mai degrabă o fac eu) depresivă. Şi-acum mă-ntreb… Oare nu e doar un punct culminant al ultimelor zile de iarnă², un after-tase amar pe care nu-l spală toate lalele şi razele de soare?
Mi-e poftă de primăvară!
___
¹ 6 martie
² La mine primăvara începe la 1 martie, să fie clar. Să nu vă aud cu teorii cum că de fapt e iarnă până în 21, că ne certăm.
Ţie nu iţi place februarie, dar eu de-a dreptul urăsc ianuarie. Dacă mi-ar sta în putinţă, aş decreta ca în luna ianuarie, toţi oamenii să trăiască pe autopilot. Şi aş da FF timpului!
Ianuarie începe (pentru unii) cu puțin concediu, mai rămân ceva endorfine de la ciocolată îngurgitată în exces de sărbători… aș zice că nu-i chiar rău.
am un rest de sentiment asemeni gandirii tale, dar refuz sa ma las ghidata de el, inca ma lupt cu ideea ca incepe sa-mi lipseasca soarele, cerul albastru, vara si ca am asteptat destul!
ma scufund in carti si seriale si incerc sa nu privesc pe geam, poate trece fara sa-mi dau seama
Vezi? E exact cum spuneam și eu. Nici nu vine bine și deja așteptăm să treacă.
Primavara e din 1 martie, insa din punct de vedere astronomic incepe din 21 :d Si nu trebuie sa te certi cu mine din cauza asta :))
in traditia populara, luna februarie reprezenta inceputul pregatirilor pentru muncile agricole, chestii pe care tu acum nu ai cum sa le mai intelegi. se mai spune ca februarie este o luna a contrastelor puternice, pentru doua saptamani totul ingheata pentru ca in celelalte doua saptamani sa se dezghete complet. in secolul vitezei, in care viata unui om este judecata si condamnata pe Facebook, iar zgomotul viscolului sau linistea unei ninsori sau a unei nopti geroase sau placerea de a scoate capul la soare dupa o noapte petrecuta in zgomotul facut de lupi infometati de ger este inlocuit cu claxoane de tramvai nu poti sa mai ai cine stie ce pretentii. fiecare moment, ora sau zi merita iubit si trait intens, indiferent de rigorile autoimpuse de om, care intelege logic totul dar rateaza vesnic esenta.
[…] că aceasta nu este tocmai preferata mea. Mai mult decât atât, în aversiunea mea, am numit-o copilul prost al anului. Nu știu cât e realitate și cât e preconcepția mea cauzată evenimente neplăcute, […]
Cred ca fiecare are un fel de… calcai al lui Ahile. Pentru tine e februarie, pentru altii e vineri 13 sau doar 13, pentru unii e pisica neagra, pentru altii sunt visele si asa mai departe. In general, nici eu nu cred ca exista astfel de lucruri sau ca superstitiile sunt adevarate. Dar uneori se intampla sa devin mai paranoic si sa consider ca unele zile sunt ghinioniste sau chiar ca anumite obiecte (inclusiv vestimentare) aduc ghinion. :)) Presupun ca tine de perceptia noastra si chiar daca ai impresia ca nu esti tu de vina si e doar o luna proasta, e proasta in primul rand pentru ca tu o vezi astfel. Adica daca e sa se intample ceva, se intampla oricum si se poate intampla oricand, insa in momentul in care consideri ca ai in fata o sursa sigura de probleme, tinzi sa te concentrezi mai mult pe ce ar putea iesi rau decat pe a fi tu insati, pur si simplu. Iar asta face toata diferenta uneori.
Deși nu sunt genul de persoană care pasează vina universului, îmi mai permit, din când în când, s-o fac. Până la urmă, cred că e în natura noastră, a tuturor…
Evident…
[…] că aceasta nu este tocmai preferata mea. Mai mult decât atât, în aversiunea mea, am numit-o copilul prost al anului. Nu știu cât e realitate și cât e preconcepția mea cauzată de evenimente neplăcute, […]
[…] îmi place atât de mult data de 1 martie. Poate pentru că e prima zi după februarie, despre care se știe că-mi displace nespus. Poate pentru că e aproape de ziua mea. Totuși, în timp ce pentru mine are o urmă de […]