Deși, instinctiv, la prima sinapsă a creierului, am pune cuvintele din titlu pe buzele unui bărbat, se întâmplă uneori să fie rostite cu aceeași candoare și de către sexul frumos. Cui ar putea spune o femeie că este frumoasă?
Nopții? Pentru că nu este moment al zilei mai tainic și mai frumos?
Dimineții? Pentru că ea este cea care șterge o parte din regretele zilei de ieri, oricare „ieri”?
Cărții pe care o citește? Și căreia îi mângâie coperta?
Prietenei cele mai bune? Care arată minunat în fiecare zi?
Femeii pe care o iubește? Pentru că un cuplu nu este obligatoriu format din sexe opuse?
Melodiei preferate? Pentru că simte că se identifică cu povestea spusă de fiecare vers?
Dar oare câte dintre femei pot spune asta propriei reflexii?
***
Acest articol face parte din jocurile lui psi și este, totodată, parte din provocarea primită de la ea. Pentru cei care nu știți, m-am angajat să răspund la provocări în schimbul unor fapte bune (mai multe detalii aici). Cum eu am încheiat provocarea, aștept fapta bună din partea celei care a lansat-o. Și cum ea m-a rugat să aleg eu ce să facă, am o sugestie. psi, ce-ar fi să faci câteva ore de voluntariat pentru o asociație în al cărei mesaj crezi cu adevărat?
vine o vreme când o femeie ajunge să se accepte într-atât încât poate spune propriei reflexii că este frumoasă. numai că trec ani, se irosesc mulţi ani în neacceptare şi în calcule pe-un pat procustian pe care eu l-aş arunca pur şi simplu, l-aş arde.
Am fost tentat sa spun ca intrebarea e buna, dar gandindu-ma mai bine si citind comentariul Cameliei, nu este. Frumusetea este trecatoare, iar toate frumusetile enumerate sustin aceasta teorie. Noaptea e frumoasa, dar precedata si succedata de zi; dimineata e frumoasa doar daca urmeaza unei nopti lungi sau unei zile grele; cartile sunt frumoase pana cand isi dezvaluie toate secretele; prietenii sunt frumosi pana pleaca fara motiv; iubirea e frumoasa pana se sfarseste; muzica e frumoasa atat cat reuseste sa transmita ceva; iar reflexia proprie e frumoasa in masura in care o privim drept…
tibi, cum bine cita din hegel comiculturalul nostru în postarea lui de astăzi, frumosul este adevărat în sinele său. el nu este trecător, decât numai dacă îl raportezi la estetica lui de moment. poţi spune că un trandafir care se stinge este mai puţin frumos decât unul abia deschis în lumină? poţi spune că nu îţi place, dar acolo, în sinele său, tot trandafir este şi tot acelaşi miros are. ori cărţile…. reciteşte cărţile după ani. vei avea surprize…
Aici se gândește ”de profundis”, de-a dreptul PSI-hegelian!
Las prin zonă un like pentru tot ce s-a scris pe pagina asta și mă retrag, că nu știu ce-aș mai putea scrie… Aș strica, s-a scris prea bine… chiar și confruntările pașnice de idei … sau mai ales
adevărul este, cc, că m-a bântuit şi pe mine citatul respectiv. şi zău că aş polemiza pe tema aceasta. cu certitudinea că ai mai putea şi avea multe de scris, eu sunt convinsă…
E adânc rău citatul din Hegel/ filosofiile astea n-au fost degeaba scrise.
Tibi are și el ceva dreptate într-un sens restrâns, doar că a ales calea pragmatismului. Și a zbârcit-o la faza cu cărțile. Iar dreptatea lui e pur conjuncturală, alege repere în continuă mișcare.
Ceva frumos CU ADEVĂRAT ACUM va fi frumos pe vecie. Sau până la moarte (cazul oamenilor). Deci, să delimităm termenii, deși e greu de conceptualizat.
Pentru un soț, soția pe care o consideră frumoasă DIN TOATE CONSIDERENTELE va fi la fel de frumoasă peste 50 de ani, într-un fel diferit, transformat, DAR LA FEL DE VALOROS, CA PRINCIPIU.
De câte ori am auzit – frumusețea vine din interior? Ei, dacă pielea e zbârcită peste 50 de ani, ce s-a întâmplat cu interiorul între timp? Cât de zbârcit a devenit și el?… Sau nu cumva interiorul e chiar mai frumos decât în tinerețe? Ce s-a întâmplat cu ÎNTREGUL?
Greu…
E mult de scris, iar esteticienii teoreticieni nu au stabilit nici ei un sistem unitar, fiecare vine cu interpretarea sa.
Dacă te limitezi la principii pur pragmatice ( e de Miss Frumusețe sau nu e?), aria estetică se restrânge și se superficializează, cum am mai scris.
Dar suntem oameni, suntem și mamifere, deci supuși gândirii conjuncturiste.
Camelia, am spus despre carti ca isi pierd frumusetea dupa ce le descifram, ceea ce poate insemna sa le recitim de sute ori, daca e nevoie. Cat despre trandafiri… intotdeauna lumea ii va prefera pe cei proaspeti celor uscati, chiar daca sunt trandafiri. La fel este si cu femeile: o femeie care a fost candva cea mai frumoasa dintr-un anumit clasament va fi o simpla batrana, ca sa nu spun mai rau pe langa noile generatii. Frumusetea este trecatoare, dar e adevarata. Trebuie doar sa stii unde sa o cauti, pentru ca asa cum spune Anca, trece dintr-o parte intr-alta.
tibi, ne despart ani şi percepţii… feluri de a privi lucrurile. uite, îţi dau un exemplu de femeie bătrână cunoscut: maica tereza. ce tânără crezi că poate concura cu frumuseţea sufletului acestei femei? frumuseţea nu este doar în ceea ce pari să vezi…
Nu am negat asta, doar ca de cele mai multe ori frumusetea sta in ochii privitorului. Incerc sa ma mentin ancorat in realitate. Probabil mai tarziu voi gandi altfel.
Comicultural, ai admis cumva ca totul este relativ si implicit dependent de conjunctura, ceea ce include si frumusetea. Oamenii mai si divorteaza, in ciuda faptului ca si-au jurat iubire eterna si s-au vazut cei mai frumosi din lume. Iar daca vorbim despre intreg, frumusetea nu se masoara numai in aspectul fizic sau sufletul omului, ci si in ceea ce face el.
Am ales repere in miscare pentru ca trebuie sa am argumente care sa imi sustina opiniile, iar daca gresesc, macar aflu in care privinta. Cat despre carti, nu incerc sa ma scuz, dar vin dintr-un sistem educational care incearca sa impuna elevilor perspective proprii autorilor asupra cartilor citite si insista pe simboluri, genuri, specii si stiluri. Iar eu fac parte dintre cei care vad cartea ca pe un film in timpul lecturii. Asa ca e simplu sa pun etichete si abia apoi sa caut sensul…
Indiferent de… stare, gânduri, griji, oameni, soare, ploaie și ce ne-o mai da prin minte, suma frumosului este mereu constantă. Doar că noi, uneori, refuzăm să vedem. Poate că frumusețea unui lucru anume este trecătoare, dar după ce se va fi stins undeva, se va aprinde, negreșit, în alt loc. Frumusețea, la fel ca-n fizică, nu se pierde. Se transformă.
Presupun ca asta ar fi un raspuns pertinent si care pune pe oricine pe ganduri.
Eu sunt de acord cu pisicelul. La un moment-dat femeia trebuie să se vadă și să se accepte așa cum e: frumoasă
Drumul până acolo e lung și anevoios…
Bun. Daca tot am fost un Gica Contra pana acum, am o intrebare si pentru tine: ce te faci cu acelea care se vad frumoase, dar isi irosesc frumusetea? si nu ma refer aici doar la “pitipoancele” care isi realizeaza potentialul, ci si la familistele convinse care isi petrec viata cu barbati care nu le merita doar pentru ca asa considera ele ca e mai bine? Si mai sunt si alte exemple…
tibi, am să-ţi răspund eu cum e cu familistele (iară e de vină mihaiu comicocultural şi virginica lui woolf despre care am discutat azi) ştii care este teama cea mai mare a unei femei la o anumită vârstă?… singurătatea. aşa că: ducă-se frumuseţea, da barem să fiu în rându lumii. cam aşa se gândesc multe femei mai mult sau mai puţin frumoase, pentru care familia este “celula de bază a societăţii!
Eu cred că e de vină și low self esteem-ul. Din cauza propriilor complexe (revin aici la imaginea distorsionată din oglindă), femeile nu vor bărbatul care le merită, ci bărbatul care cred ele că le merită. Cele două noțiuni, cel mai des, nu se suprapun.
Multumesc pentru raspunsuri, pot spune ca am invatat ceva