Anul acesta ține morțiș să lase în urma sa un gust amar. Cum vă spuneam și ieri, ultimele zile au fost aglomerate de dezamăgiri din partea societății. Și cu toate că înțeleg pe deplin conceptul de luptă contra morilor de vânt, îmi este greu să mă abțin. Idealistă? Poate. Fără a dramatiza, vă spun că dreptul la opinie este unul dintre puținele lucruri pe care nu le-am pierdut încă și am de gând să fac uz de acesta în rândurile ce urmează.
Știu că nu am copii, nu vă irosiți timpul amintindu-mi acest aspect cu iz de contraargument. Cu toate astea, nu văd în faptul că nu sunt mamă un motiv pentru a nu aduce în discuție odoarele – viitorul lumii. În primul rând, interacționez direct cu copiii dumneavoastră. În al doilea rând, ei sunt cei care îmi vor plăti (oricât de sceptică aș fi eu) pensia. În al treila rând nu sunt oarbă, iar în al patrulea (și ultimul) rând, poate că printre ei vor crește și copiii mei. Vedeți voi, am tot dreptul să vorbesc despre ei.
Acum, vreau să înțelegeți că este departe de mine intenția de a generaliza. Am cunoscut copii minunați cu părinți pe măsură, însă, din păcate, majoritatea este constituită din cazurile aflate la polul opus. Acestora din urmă vreau să le spun: „Părinți, mă doare când văd cum vă educați copiii!”. Nu fac, în niciun fel, referire la educația instituțională, ci la cei „șapte ani de-acasă”. Care acum sunt vreo 5, dar asta nu face nicio diferență. Mi-ar fi teamă să aduc un copil pe lume printre ai voștri.
Polii opuși ai atenției
Din punctul meu de vedere, există două situații, aflate la poli opuși, care sfârșesc negreșit în categoria de produse ale societății cu care nu ne mândrim neapărat. Pe de-o parte sunt copiii neglijați, iar pe de cealaltă parte, cei prea atașați. Niciunii dintre aceștia nu pornesc în viață echipați corespunzător pentru a-i face față. Asta poate duce în patologii crunte sau în și mai crunta ignoranță.
Nu vreau să intru în prea multe detalii psihologice, căci m-aș întinde nepermis de mult și nici nu sunt vreo expertă, însă cred că sunteți la curent cu clișeul copilului a cărui dragoste este cumpărată cu obiecte de plastic cu touchscreen sau cu motoare cu prea mulți cai putere. Au fost intens dezbătute aceste cazuri și nu are sens să revenim asupra lor, însă acum circulă o altă modă, una diametral opusă și poate chiar mai periculoasă. Vorbesc despre „attachement parenting” și alte mentalități similare. În linii foarte mari și profane, aceste concepte presupun o legătură emoțională foarte strânsă între copil și părinți sau tutori. Nimic neobișnuit până aici, dar știți care sunt mijloacele? Să-ți ții copilul fizic aproape. Cât mai mult contact piele-pe-piele. Să renunți la patul tău și să dormiți cu toții în „patul familiei”. Să nu-i – ahem – strivești spiritul certându-l sau ironizându-l ci să-l corectezi într-un fel în care „it makes sense” pentru el (cu alte cuvinte, dacă copilului nu i se pare logică explicația conform căreia nu e bine să trântească o vază de capul altui copil, îl lași în pace). Să-l alăptezi cât vrea el. Ați prins ideea, nu? Numai mie mi se pare acest concept aproape oedipian? Copiii îți sunt prieteni până într-un anumit punct, dar să nu uităm, autoritatea în fața lor este datoria voastră. Tot voi sunteți cei responsabili pentru bagajul de cunoștințe și experiențe pe care i-l puneți în spate când va părăsi cuibul. Dacă va părăsi vreodată cuibul. Unde duce asta? Probabil înspre mommy- sau daddy-issues. În depresie adolescentină. În anxietate. În incapacitatea de a înțelege și a accepta lumea dincolo de sânul mamei. Ce se întâmplă cu acești copii dacă voi dispăreți din peisaj? Se poate întâmpla asta mai devreme decât ați crede. Ah, să nu uit. Ca să nu vă pierdeți individualitatea, aveți dreptul la câte un „date night”.
Nu sunt, sub nicio formă, adepta metodelor arhaice de educație. Am mai explicat asta într-un articol. Dar m-am săturat de copii nesimțiți, needucați, inculți, nepoliticoși, incapabili să ia un banal examen (da, mă refer la BAC), cu ADD sau ADHD, îndoctrinați sau, dimpotrivă, prea „liberi”.
Ăsta-i viitorul? Mulțumesc.
Odinioara oamenii dormeau in acelasi pat cam toata viata, din lipsa de spatiu. Ma refer la civilizatia cucutenilor de ex, referitor la care am urmarit ieri un documentar foarte interesant.
Dar subiectul postarii tale sunt copiii, nu cucutenii. Nu stiu daca iti doresti de devii mama si cand anume se va intampla acest lucru, insa iti pot spune ca de cand sunt mama nu ma mai intereseaza decat ograda mea. Ce vrea copilul meu, cum se simte copilul meu, cat de bine educat este copilul meu. Restul lumii, daca nu este acolo sa-mi deserveasca scopurile, mi se pare de o dureroasa inutilitate.
Nu știu câți ani are copilul tău acum, dar tind să cred că este micuț.
Am o curiozitate legată de ceea ce ai scris mai sus. Când va fi adolescent și se va învârti prin tot felul de cercuri sociale, crezi că te va interesa exclusiv a ta ogradă sau și celelalte? Sau „ogradă” se referea la ceea ce înconjoară copilul tău în orice mediu și nu neapărat situația de acasă?
Exact varianta cu ograda ca mediu in care se invarte copilul meu. Nici macar acea ograda nu o pot controla si nu pot controla nici copilul si nici ce se intampla in propria mea casa. Dar ma pot controla eu insami sa nu pierd timp uitandu-ma la copiii altora. Este al meu fericit? Atunci sunt si eu fericita. Ce va fi dupa mine este si responsabilitatea lui, nu?
Am remarcat si eu ca exista parinti care sufoca un copil- de obicei, primul copil, si ca de regula cel de-al doilea are mai multa libertate.