Există două subiecte pe lumea asta pe care, de cele mai multe ori, le evit. Şi nu pentru că nu aş avea nimic de spus, din contră, poate că am prea multe. Este vorba despre eternul război între bărbaţi şi femei şi religie. Niciodată, dar niciodată, nu am reuşit să ajung la vreun consens într-o discuţie pe marginea uneia dintre cele două teme. Ştiţi şi voi cum e, orele târzii, berea sau vinul stârnesc apetitul pentru filozofie şi s-a întâmplat adesea să ajung într-un conflict ideatic în astfel de situaţii. Nu îmi dau seama ce mi-a venit să-l abordez pe unul dintre ele în articolul acesta. Staţi să-mi deschid o bere.
S-a întâmplat destul de des să vă vorbesc despre principii, despre morală, despre lucruri în care cred, însă destul de rar (de fapt nici nu ştiu dacă s-a întâmplat vreodată) am vorbit despre credinţa mea de natură religioasă. În timp ce se dezbătea intens predarea religiei în şcoli ori alegerea noului papă, eu am preferat să tac. Şi nu pentru că nu am o părere formată, ci pentru că subiectul acesta, aşa cum spuneam, este inepuizabil. Cei care mă cunosc, îmi cunosc încăpăţânarea. Mai ales cei care au avut “plăcerea” de a intra într-un conflict cu mine. Când mă încing într-o discuţie în contradictoriu, greu mă răcoresc. Şi lupt cinstit, cu argumente. Şi mă enervează la culme dacă interlocutorul nu procedează la fel.
Prin botez, sunt ortodoxă. Practic, nu simt că aparţin niciunei religii. Până acum ceva timp, am crezut că sunt atee, dar în lumina unor cercetări asupra termenului, nu cred că mi se potriveşte nici această etichetă. Adevărul este că mi-e greu să explic ceea ce cred, dar am să încerc. Probabil că sunt agnostică. Asta dacă agnosticismul înseamnă ceea ce cred eu că înseamnă, anume că nu avem de unde să ştim dacă există o forţă superioară, un dumnezeu de orice soi, acceptăm ideea că este posibil să existe, dar nu credem până nu ni se oferă o dovadă palpabilă. Nu credem orbeşte într-un el cu E mare, ci credem în cunoaştere.
Vreau să clarificăm un lucru încă de la început. Spre deosebire de mulţi apartenenţi ai taberelor pro şi contra religie, eu îmi asum ceea ce cred şi conştientizez că este doar părerea mea. O părere care se întâmplă să fie în opoziţie cu părerea majoritară. Nu voi încerca niciodată să îmi impun părerea nimănui, nu voi căuta să conving. Nici măcar copiilor mei nu le voi inocula absenţa credinţei, dar nici creştinismul. Voi cultiva însă libera alegere.
Legat de alegeri, în cazul societăţii noastre, nu ştiu cât este alegere şi cât este obişnuinţa din familie şi păstrarea valorilor acesteia. Cred sincer că, în cele mai multe cazuri, evlavia se transmite aproape genetic. Dacă nu este aşa, ea poate apărea, pur şi simplu, în momente de cumpănă sau disperare. Cine ştie, poate dacă mi s-ar întâmpla vreo grozăvie, aş ajunge şi eu în biserici, pe la vrăjitoare sau numerologi. Accept ideea că nu îmi pot prevedea comportamentul în situaţii limită şi că întreaga mea mentalitate poate fi schimbată în cazuri de forţă majoră.
Avem şi noi, ateii şi agnosticii, dumnezeul nostru.
Se numeşte conştiinţă. Ne preţuim părinţii, nu alergăm pe străzi furând şi ucigând, nu suntem desfrânaţi, nu poftim la ceea ce este al aproapelui şi nu ridicăm mărturie mincinoasă împotriva lui. Mă rog, nu o facem mai mult decât persoanele cu credinţă. Avem înscrise poruncile cu bun simţ, în conştiinţă, şi nu cartea cu cruce ne-a învăţat asta. Ne-au învăţat cei şapte ani de-acasă, mulţii ani de şcoală şi propriile greşeli.
N-am să judec pe nimeni prin prisma religiei. Respect orice ar alege cineva să creadă. Dacă sunteţi ortodocşi, catolci, baptişti, budişti, hinduşi, anglicani, protestanţi, scientologi sau mai ştiu eu ce religie, n-aveţi decât să practicaţi ceea ce vă aduce liniştea. Vă respect alegerea, dar, vă rog, respectaţi-o şi voi pe-a mea. Nu avem cum să ne deranjăm reciproc.
Conştiinţa este varianta mea, simplificată, de dumnezeu.
Nu înţeleg biserica văzută ca instituţie.
Există un lucru legat de religie pe care nu îl voi înţelege niciodată. Vă spun sincer, apreciez dedicarea călugărilor sau a măicuţelor, spre exemplu, dar nu înţeleg opulenţa din biserică. Cum? Cum putem clădi edificii aurite când, folosind aceste fonduri, am putea ridica azile şi cămine pentru nevoiaşi? Nu trebuia să ne ajutăm aproapele? Legat de instituţia bisericii în istorie, nici nu mai are rost să vorbesc. Ştiu că am cititori culţi şi inteligenţi care ştiu de inchiziţie cel puţin. Dar, până la urmă, şi clerul e format din oameni. Şi ei păcătuiesc la fel de laic cum o facem noi.
Apoi, un lucru nu mi-a fost niciodată clar. Aş aprecia dacă m-ar putea lămuri cineva. Biblia spune: “Sa nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor”. Este una dintre cele zece porunci dumnezeieşti. Poate greşesc, dar icoanele şi statuile nu sunt chip cioplit? Şi nu sunt sărutate de întreaga suflare evlavioasă? Ştie cineva care este explicaţia?
Voi continua să vizitez biserici, mănăstiri şi schituri.
În scop turistic, bineînţeles. Începând cu mănăstirile din nordul Moldovei şi ajungând la catedralele impunătoare din întreaga Europă, clădirile bisericeşti sunt fascinante. Au poveşti ce merită auzite şi arhitectură impresionantă. Dar pentru mine, cam atât. Sunt muzee, nu loc de pelerinaj. Cu la fel de multă curiozitate vizitez şi moschei sau sinagogi.
Aş face-o pentru alţii.
Ştiu cât de mult contează religia pentru alţii, aşadar, în preajma lor, îmi fac cruce la intrarea în biserică, par exemple. Nu înţeleg ateii care se ambalează când vine vorba despre un simplu gest cu mâna. Înţeleg sataniştii. Conform credinţei lor, un astfel de gest le-ar dăuna. Dar ateilor şi agnosticilor ce-o să li se întâmple?
Probabil, cândva, dacă s-o găsi unu suficient de fraier să mă ia, mă voi căsători. Sincer, nu e visul meu să mă căsătoresc în biserică, dar nici nu mă opun ideii. Îmi este, efectiv, indiferent. Dacă pentru viitorul soţ, pentru părinţii mei sau ai lui este important, nu văd de ce nu. Nu îmi dăunează în niciun fel, aşa că… de ce să nu fac alţi oameni fericiţi? La un singur lucru nu voi renunţa. Este un vis vechi. La nunta mea voi purta rochie neagră. Mi-am promis-o şi acum e şi în scris. Nici nu ştiu, aş fi primită în biserică purtând aşa ceva?
Nihilism în faţa morţii.
De fapt, de la asta a pornit ideea de a scrie despre religie. Am citit recent un articol în care ni se povestea cum, prin principii ale fizicii cuantice, s-a dovedit că moartea nu există şi că, de fapt, călătoria noastră se continuă în multivers. Am citit mult pe această temă, mi se pare fascinant, dar, la fel cum se întâmplă în cazul religiei, înţeleg fizica cuantică (la un nivel) însă nu o înţeleg suficient de bine încât să cred în această idee. Ori asta, ori o înţeleg, dar este mult prea abstractă pentru a-mi pune viitorul post-mortem în mâinile ei. Totuşi, este posibil. Orice este posibil.
Până la probe nu neapărat concrete, dar credibile intelectului meu (sau lipsei lui, de ce nu?), după moarte este neant. Ne dăm ultima suflare, după care putrezim, ne mănâncă viermii, ne dezintegrăm şi ne reintegrăm în natura din care am apărut. Din punct de vedere fizic, nimic nu dispare, nimic nu se pierde, totul se transformă. Doar sufletul se stinge, cred eu, pentru totdeauna. Rămâne viu doar în amintirea celor care ne-au iubit. Şi asta e varianta mea pentru nemurirea sufletului.
Concluzie.
E chiar aşa de greu să ne respectăm reciproc atâta vreme cât nu avem cum să ne deranjăm unii pe ceilalţi?
Cat adevar si ce frumos ai expus aceste idei, pe care sunt convins ca multi le au, dar le lasa doar la nivelul de “ganduri” .
Nu știu în ce măsură le au și alții și, în spiritul articolului, nici nu contează. Dacă e unul sau sunt un miliard, contează doar să ne respectăm reciproc. Să nu uităm că suntem, în primul rând, oameni.
Ai expus frumos cam ce vorbesc si eu de ani de zile. Oricum, ca o alta concluzie, religia si biserica nu prea au/au avut nimic in comun, din punctul meu de vedere.
De-acord cu concluzia ta. Totuși, mulți par să confunde noțiunile.
stii deja ca am alte pareri, dar cum ai spus si tu, nu vad de ce ne-am razboi pe tema asta, atata vreme cat nu ne deranjam una pe cealalta. am o singura nedumerire, de ce rochie neagra de mireasa? e doar o ocazie in viata in care o poti purta alba, imaculata (chiar daca nu crezi in ceea ce reprezinta) si tone de prilejuri sa afisezi negrul, la orice varsta. de ce ai rata sansa asta?
Exact despre asta vorbesc. Puteai să sari acum și să mă acuzi de erezie, dar nu ai făcut-o. Ai ales varianta elegantă, cu respect, variantă pe care o aștept de la toți cei care au păreri diferite de mine.
Ah, am uitat să-ți spun despre rochia neagră. Tocmai, pentru că e o ocazie unică în viață, aș vrea să port ceea ce mă reprezintă.
Plus ca rochia alba o porti doar daca esti virgina, sau asa ar fi corect, ar zice unii credinciosi, dar nah cine se mai uita 😀
i-am povestit fiica-mi despre ideea ta cu rochia neagra si mi-a povestit ca a vazut una superba undeva, care e prea eleganta pentru orice nunta sau sindrofie in figuri…deci e buna doar pt rochie de mireasa. asa ca gaseste mirele, ca rochie avem deja
@aA: Anca draga, se zvoneste ca rochia alba de mireasa e o chestie relativ noua… de maxim 200 de ani.
Apropos, eu nu stiu ce pareri ai… cred. Tre sa discutam despre asta :D.
Bloodie draga, te inteleg perfect. Nu sunt 100% ca tine in privinta asta, dar nici foarte departe nu ma simt.
Of, sper să apară cineva pe-aici care nu este deloc de acord cu mine. Vreau să aflu care e treaba cu icoanele și cu chipul cioplit.
Eu vreau sa stiu de ce niciodata nu zambeste nimeni in icoane…
Bună întrebare. Eu știu să îți explic de ce au mâinile îndepărtate și nu apropiate ca la rugăciune, dacă te ajută cu ceva.
Chiar te rog!
Diferența,conform ortodocsilor,este că; icoanele (cioplite,pictate) sunt cele care reprezintă pe isus,fecioara maria,etc iar idolii (ciopliți,pictați) sunt cei ce reprezintă cu totul altceva decât acestea (miei,iezi,capre,etc). Ai un link aici: http://bit.ly/14biiTW
Dupa principiul noi credem si nu gandim, mergem la icoane sau la moaste si ne impingem unul pe altul, ne imbrancim huliganic, dar pardon mon cher, noi suntem credinciosi si nu vrem raul celui de langa noi, credinta imparte haos tocami pentru ca e deschisa la acte huliganice, ca orice este supus dubiului!….si as mai aveam multe de zis dar ma opresc aici 😀
@crinutza- habar n-aveam, dar sincera sa fiu nu m-a preocupat niciodata chestia asta prea tare. faptul ca am avut totusi rochie de mireasa a tinut de sansa ca la cati bani aveam atunci, mie imi era destul un chef micut
cat despre pareri le discutam cand vrei… dar sunt doar un om obisnuit…
Si eu evit acest subiect. Insa, uneori nu am incotro si trebuie sa ma cert cu ultra-credinciosii. Cred ca exista ceva mai presus de noi, insa nu stiu daca acel ceva e creatorul a tot ce misca in univers.
În ceea ce privește creația/geneza, eu sunt adepta evoluționismului.
Eu cred în Creator, fără să ştiu care este numele său. Suntem mecanisme prea complexe ca să fi apărut întâmplător. Sau poate nu îmi place mie să am strămoş o maimuţă.
Despre icoane, că tot vrei să afli o părere, doar plăsmuiri ale imaginaţiei noastre şi uneori obiecte spre care se îndreaptă speranţe.
Rochia… m-am obişnuit cu ideea. Mai greu, e adevărat.
Concluzia. Ne punem întrebări, căutăm răspunsuri, existăm.
Am discutat noi despre așa ceva și nu îmi m-ai amintesc eu,de ai scris exact ce gândesc despre acest subiect :D? Frumos articol.
Eu sunt suficient de fraier. Vrei sa te mariti cu mine ?
Dacă ai zis că eşti fraier, blogul meu s-a autosesizat şi ţi-a băgat comentariul în spam
nice day for a black wedding
E primul articol pe care il citesc de pe acest blog, deci nu cunosc pe nimeni, nici autoarea, nici pe cei care au comentat la acest articol. Eu sunt ortodoxa prin botez, crestere, educatie si, de 10 ani de cand am plecat de acasa, prin alegere. In sensul ca eu aleg duminica daca vreau sau nu sa ma duc la biserica (nu mai merg cu familia, ca atunci cand locuiam in orasul natal), eu aleg daca si cand sa ma rog, etc. Nu ma consider nici cea mai ferventa credincioasa, nu sunt nici habotnica. Am citit articolul din pura curiozitate si pot sa respect parerile expuse, desi nu sunt de acord cu multe din ele. Mi-a placut insa ideea ca si ateii si agnosticii pot face o cruce de dragul altora sau pt a evita neplaceri (asta o adaug eu) ca nu le cade mana. Am intalnit si pe unii care din incapatanare isi socau bunicile si matusile refuzand sa faca un gest simplu si care, la urma urmei, pt ei, se poate compara cu gestul de a ciocni un pahar de vin cu un coleg de serviciu pe care nu il suporti, dar hei, nu poti sa il injuri in fata asa ca daca tot sunteti multi colegi la aceeasi masa, dai noroc, zambesti fals, si iti continui conversatia cu colegul/colega cu care ai ceva in comun. La fel mi se pare si cu facutul crucii de dragul bunicii.
Dar deja ma indepartez de la scopul pt care am vrut sa scriu comentariul. Am vrut sa spun explicatia pe care am primit-o la religie cand eram mica, referitoare la icoane. La fel de nedumerita eram si eu, dar mi-a ramas in minte explicatia data de un preot bun si bland unor copii de vreo 11-12 ani: ortodocsii nu venereaza icoana ca obiect in sine, cum este cazul la alte religii. Icoana reprezinta pur si simplu o imagine grafica a lui Iisus, a unor sfinti sau a Maicii Domnului. Si acum nu stiu daca chiar asa a zis preotul sau asa am retinut eu, si recunosc ca nici nu am cercetat problema si nici nu vreau sa o fac, dar o icoana e cumva ca o poza a cuiva drag dar care nu e aproape: poti sa saruti poza mamei care locuieste in alta tara, sa vorbesti cu poza, sa pui poza intr-un loc vizibil si sa o ingrijesti. Asta inseamna ca ti-e dor de mama ta si iti iubesti si respecti mama, nu bucata de hartie pe care e imprimat chipul ei sau rama fotografiei.
M-am intins mult mai mult decat mi-ai propus, sper ca nu am plictisit/ suparat pe nimeni. Recunosc ca explicatiile mele sunt puerile, dar multe convingeri le avem din copilarie, si eu sunt de parere ca desi ma schimb si ma maturizez, convingerile care imi plac, nu am de ce sa le schimb… deocamdata
O noapte frumoasa
Maria, mulţumesc pentru explicaţii şi pentrul faptul că îmi respecţi părerea. N-ar trebui să mulţumim pentru respect, ar trebuie să fie gestul natural al tuturor, dar ştii bine că nu este aşa. Până atunci…
Am mers ani la rând la biserică, am ţinut posturi şi am încercat să cred. Nu în dumnezeu. Să cred în reguli, canoane, legi, păcate şi spovedanii. Pentru că o voce din interiorul meu striga tot mai tare: este imposibil ca dumnezeu să fie atât de… prost!
Cum este posibil să existe vreo divinitate cu puteri nemăsurate – care să fi creat universul întreg, care să fi gândit toată maşinăria asta în care existăm noi – căreia să-i pese ce culoare are rochia ta de mireasă? Ori dacă pupăm icoane sau statuete sau înghiţim aluat dospit sau nu.
Viziunea mea asupra divinului s-a schimbat total după ce am citit din “Conversaţii cu Dumnezeu” (cam un sfert de volum din cele trei :D). De atunci prefer varianta în care toată energia pe care o eliberăm în viaţă/vieţi ni se întoarce, la un moment dat, în acelaşi ambalaj. Pozitiv sau negativ. Fără vreo judecată de apoi…
Ioi, am şi uitat să scriu despre post. Mie-mi plac maxim *sarcasm* cei care ţin post în sensul că nu mănâncă produse de origine animală, dar înjură, fumează, fac sex etc. Dar vai! Ce pioşi suntem.
Eu cred că e maaaare păcar să nu faci sex. Cât de răi pot să devină hormonii ăştia… 😀
Scientologia nu e o religie, este pretextul unei companii de a nu plati taxe.
Poti sa imi arati articolul ala de arata ca nu exista moarte? Fizica cuantica (ce zici ca e invocata acolo) m-a facut curios. Sincer sa fiu, ma tem ca sunt niste cuvinte folosite pentru ca suna savant, cam cum era “magnetismul” in romanele inceputului de secol XIX.
Pf, am scris de mult articolul ăsta. Nu mai țin minte pe unde citisem.
Imi pare rau ca spun, dar si eu sunt de acord cu ce ai scris. Bunul simt poate fi o religie la fel ca oricare alta. Iar chipul omului iubit o icoana. Am scris si eu ceva oarecum similar si tot asa am constat cu surprindere: nimani nu m-a contrazis. Atunci care sunt aia care umplu bisericile? ca doar n-0r fi numai mamaiele?
Poate esti “a bright”: http://www.the-brights.net/