Visări congruente

Stau şi mă gândesc cum eu, adesea agorafobă, nu am fost niciodată mulţumită de spaţiul alocat. Patru pereţi, norme sociale, combinaţii de culori acceptate etc. Toate soiurile de colivii. Idealistă, ştiu. Veşnic nemulţumită şi veşnic cu ţintele undeva printre nori. Frecvent îmi închipui viaţa ca pe o garsonieră ticsită cu toate lucrurile adunate timp de-o viaţă, lucruri de care ne este greu să ne descotorosim. Sticle de lapte, bibelouri, abţibilde, fotografii, înţelepciune sau visuri. Când nu eşti capabil să eliberezi, să renunţi, vei ajunge sufocat de însăţi tentaculele întinse întru acapararea cât mai multor elemente definitorii unui anume “acum”. Doar dacă…

Doar dacă n-ai un secret bine păzit, un spaţiu ce-ar putea găzdui o infinitate de paşi. Eu mi l-am construit. O anexă infinită a garsonierei. Locul în care evadez atunci când lumea nu mă mai merită ori, dimpotrivă, nu mai sunt eu demnă de ea. Spaţiu ireal, dar totşi spaţiu, gazdă a tuturor iluziilor născute pe muchie.

Ştii care este cel mai frumos lucru pe care-l cunosc despre iluzii? Faptul că sunt mincniuni, dar nu minciuni ca toate celelalte. Sunt mai mici sau mai mari neadevăruri acceptate. Şi ştii ce e frumos la minciuni? Faptul că, pe lângă toate trăsăturile lor meschine, au o sublimă calitate: aceea că pot fi proiectate infinit de departe. Încotro? E alegerea noastră.

Şi cine mă poate condamna că aleg să trăiesc într-o semi-permanentă stare de visare? Ne construim lumile după cum ne place ori după cum putem.

Şi când ai infinitul, într-o formă sau alta, ce-ţi mai poţi dori?

Simplu… ca infinitul altuia să fie congruent cu al tău.

___

sursă foto