Tu șarm, eu derivă

Mi-aș dori să pot spune că nu v-am mai scris atât de mult pentru că am fost să văd lumea, pentru că m-am îndrăgostit și am orbit sau să invoc alte motive demne de menționat. Adevărul este că nu mă regăsesc în nimic. Nici în rânduri, nici în vorbe, nici în lume. Și căldura asta nu face decât să atrofieze și gândurile care nu au fost dezrădăcinate încă. Am rămas cumva suspendată, am impresia că am apăsat un imens buton de pauză pe care îl voi putea elibera atunci când va fi momentul și toate își vor fi reluat mersul exact de unde au rămas. Dar cu toate că nu vreau să accept asta, cât timp eu stau neclitită, lucrurile nu se opresc din a se întâmpla.

Am redus numărul de decizii la un minim inimaginabil și m-am dus ușor cu valul. Este atât de frumos! Cel puțin până în momentul în realizezi că ai ajuns… în derivă.

Am lângă mine un petec de hârtie pe care mi-am mâzgălit dorințele cât am fumat o jumătate de țigară. Le-am scris cu mâna stângă.

Îmi doresc un loc cu răcoare. Poate așa îmi revin în minți. Îmi doresc un loc cald, dar nu unul fizic, ci unul care să încălzească tot ce s-a răcit în lăuntrul meu. Vreau îmbrățișarea unui prieten vechi și zâmbetul unui om nou. Vreau o surpriză uriașă și o certitudine dulce. Un strop de egoism și unul de bunătate. Vreau să scap de vechile „regrete” și să creez altele noi.

Ieri, printre anxietăți fine, mi-am pus rujul roșu pe care nu m-a văzut nimeni niciodată purtându-l, m-am uitat în oglindă și mi-a plăcut întrucâtva. Atât de mult aș vrea ca măcar de această dată sentimentul să țină mai mult de două zile.

O singură întrebare îmi mai răsună în minte: Oare chiar ne-am spus tot ce era de spus?

___

sursă foto