Ignoranța – o binecuvântare

Prostia este, poate, cea dintâi virtute a omenirii. Nu de azi, nu de ieri, ci din toate timpurile și pentru toate timpurile. Ignoranța și autosuficiența sunt, bineînțeles, chei ale fericirii, opiul sau molima de neeradicat a tot ceea ce este (sau ar trebui să fie) rațional. Și dacă tot vorbim de virtute, putem extrapola din Matei – cine-ar fi crezut că eu voi fi cea care va cita astfel de surse – și putem trage o concluzie:

Fericiți sunt cei săraci cu… mintea.

Mintea unui geniu fericit trebuie că este, pe undeva, măcinată de o demență. Ori altfel, înconjurat de mințile trase la indigo după o matriță prost aleasă, cu siguranță ar fi adus măcar într-un soi de depresie socială.

Antoine. Intelectual, chiar genial, la doar 25 de ani. Cum astăzi nu ne mai putem arde erudiții pe rug, îi marginalizăm. Vor cădea cu siguranță pradă propriei minți și fie se vor stinge ușor, fie vor fi deschiși la compromis. Între oameni, dar cu un preț: inteligența. Antoine, să revenim la el. Genialul tânăr se hotărăște să coboare de pe al său piedestal cerebral, să se descotorosească de sclipirea minții și să intre în rândul prostimii fericite.

Antoine este personajul lui Martin Page din romanul foarte sugestiv intitulat: “M-am hotărât să devin prost“. Și nu vreau să vă povestesc despre cartea pe care, de altfel, nu am citit-o (dar promit să o fac), ci despre povestea omonimă pusă în scenă de Teatrul Național Timișoara.

Câteodată, coborâșul este chiar mai anevoios decât urcușul.

Un prost e capabil să pună mai multe întrebări decât poate răspune un intelectual. Asta n-am spus-o eu, a spus-o un intelectual. Și un intelectual va căuta secretul prostiei tot în cărți. Și totuși, a căuta secretul ignoranței în cărți este ca și cum ai căuta originile universului în mâzălelile fără sens ale unuia privat de darul inteligenței. Sau în scriitura lui Coelho. Și de ce nu ar fi și prostirea tot un drum inițiatic? Și de ce n-ar avea și ea un templu al înțelepciunii (adică un bar cu mult fum)? Și de ce n-ar avea și un Aristotel (de bodegă, ce-i drept)?

Alcool?

Primul savant din calea lui Antoine (Călin Stanciu Jr.) este cel care stăpânește cel mai bine arta alcoolismului. Trebuie să vă spun, Victor Manovici, în rolul bețivului, este fermecător. Dar nu întâplător am spus că alcoolismul este o artă, ci pentru că ai nevoie de un talent anume pentru a fi cu adevărat alcoolic. Acest talent îi lipsește intelectualului nostru care ajunge în comă alcoolică după doar două pahare. Eh, o sensibilitate.

Moarte?

Pe culoarele spitalului întâlnește o sinucigașă… neîmplinită (Mălina Manovici). O muză. Și cum în zi de azi există cursuri și pentru a ști cum să te ștergi la nas, de ce nu ar fi și cursuri pentru sinucideri à la carte. Profesoara, un adevărat Führer în materie de sinucideri, ascunde sub armura sa o poveste tristă, o moarte rapidă și iminentă. Deși piesa are un umor permanent și irezistibil, monologul Alinei Chelba este unul cât se poate de serios și  impresionant. Bineînțeles, sinuciderea este un eșec. Poate-ar fi fost bun magazinul de sinucideri al lui Jean Teulé aici.

Subjugare?

Dacă luminearea este costisitoare, de ce nu ar fi și prostia? Astfel geniul în declin rămâne, inevitabil, fără mijloace financiare și decide că are nevoie de o slujbă cât se poate de banală, motiv pentru care apelează la Raphi (din nou Victor Manovici). Prietenul său din vremuri mai sclipitoare îi oferă o slujbă de broker și îl transformă în robot de Wallstreet. Toate elementele necesare sunt prezente: stresul și costumul pe de o parte și femeile și cocaina pe cealaltă.

Un final.

Un drum inițiatic pe care eșecul l-a transformat din axă în cerc. Un final care o aduce aproape de Antoine pe prima persoană căreia i-a mărturisit drumul pe care avea să-l parcurgă. Pe cea care îi este inferioară din punct de vedere intelectual, dar suficient de inteligentă încât să-i vadă sclipirea l (Victoria Rusu).

Al doilea final, cel al meu.

Dacă până acum vă recomandam să mergeți la spectacole, acum vă rog! Nu vă pot obliga. Dacă aș putea, aș face-o probabil. Și mie mi-a fost recomandat în repetate rânduri de către persoane care îmi cunosc gusturile, dar am amânat. Mi-a plăcut nu mult, foarte mult. Și ce pierdere ar fi fost dacă nu mă mobilizam într-un final.

Cei care nu ați fost veți  merge, da? Bun, deci ne-am înțeles.