Despre “High expectations”
În ceea ce priveşte persoana mea, cred că am reuşit să ne punem de acord, până acum, asupra unui fapt: sunt o idealistă. Şi aşa idealistă cum sunt eu, reuşesc să-mi răsfrâng aspiraţiile imposibile asupra tutror persoanelor şi asupra tuturor lucrurilor care mă înconjoară.
Se aprpie ziua mea. V-am mai spus? Nu-i nimic, vă mai spun o dată. De fapt, probabil vă voi reaminti de nenumărate ori. Mă fascinează ziua mea şi sunt nerăbdătoare. Mă extaziez, dar totul piere undeva în ajunul ei. Mă apucă depresia (nu cea a îmbătrânirii), mă apucă sentimentul de singurătate cu o aromă fină de abandon, mă apucă nostalgia, tristeţea, neîmplinirea etc. Poate că au fost – sigur au fost – ani în care sentimentele de genul acesta erau, oarecum, justificate. Mai o dramă amoroasă, mai o măsea umflată… Dar există ani în care lipsa motivelor întemeiate nu m-a oprit din a mă simţi la fel de blue. Gândundu-mă acum, probabil explicaţia stă în clădirea aşteptărilor. Dacă febra zilei începe să-şi facă efectul cu vreo lună înainte, vă închipuţi cât timp are mintea mea să pună aşteptare peste aşteptare, până clădeşte un fragil castel de cărţi. Şi undeva prin seara de 5 martie (V-am spus că ziua mea e în 6, nu? Nu-i nimic, vă mai spun.) tot eu suflu peste el şi îl trântesc la pământ. Oh, the drama!
M-am legat de ziua mea pentru că acesta a fost factorul declanşator al aberaţiei pe care o citiţi, dar aflaţi că fenomenul nu este izolat. Am păţit-o cu filme, cărţi, muzică şi oameni. În general, am păţit-o cu orice lucru pe care l-am aşteptat cu sufletul la gură şi a sfârşit prin a mă dezamăgi. Şi, credeţi-mă, am simţit amăreala dezamăgirii al naibii de des. S-o dau pe sentimentalisme? Să vă mai spun că aveam pretenţii mai mari de la mine? Că puteam să fac mai mult? Că poate sunt mai dezamăgită de mine însămi mai mult decât de toţi şi toate la un loc? Că mă învinuiesc pentru greşelile pe care le fac alţii faţă de mine, pe principiul I should’ve known better? N-are sens, aţi prins ideea.
Şi-acum vine dilema. Ce-i de făcut când ai aşteptări prea mari? Le cobori sau aştepţi să apară lucrurile şi oamenii care ţi le-ar putea îndeplini exact în forma forma frumoasă în care le-ai conceput?
9 Comments
Trackbacks/Pingbacks
- Boardwalk Empire, biserica și planningul familial | Oana Kovacs - [...] în Atlantic City-ul din vremea prohibiției, anii ’20. Și prin sezonul 3 SPOILERS AHEAD (Anca, nu citi!) se pune ...
Submit a Comment
RSS and Social
Activez la
Ne vedem la
Când afli răspunsul să ni-l împărtăşeşti şi nouă, celorlalţi idealişti
Sure. Reciproc valabil, da?
E o greseala sa renunti la idealuri. Eu am “calcat pe cadavre”, am ignorat familia si “oamenii de bine”, m-am simtit privit ca un nebun in insistenta mea de a imi atinge idealurile. Daca la inceput toti imi radeau in ceafa, acum se uita in sus cu respect. A fost un drum lung dar nu regret nimic. Mai mult, si de maine daca ar trebui sa o iau de la inceput, la fel as face. Deci recomandarea mea (din experienta) este sa ramai idealista si sa visezi cat mai des si cat mai mult la locul pe care il cauti. Vei constata in timp ca aproape inconstient pasii te vor duce in directia aia. Pentru ca la final sa ii spui destin
Sper sa bem un pahar de vin demisec cand iti atingi idealul, pentru ca sunt convins ca o vei face, numai ca sa iti demonstrez ca am avut dreptate. en garde 
Tind să-nclin și eu tot înspre nerenunțare, dar aș fi curioasă să aud o părere care să contrazică asta.
depinde de asteptari. in general, multe vin dintr-un ego prea mare.
se intampla adeseori ca oameni cu multe asteptari de la ceilalti sa nu vada ca fac exact aceleasi greseli, poate nu vizavi de aceiasi oameni. unele lucruri trebuie reglate, adaptate din mers. e greu sa schimbi pe altii, poate chiar imposibil de la o anumita varsta, asadar trebuie sa te schimbi pe tine…
Uite și părerea care mă contrazice, că tot o așteptam. Știi, eu tot sper că nu trebuie să schimb nici pe ceilați, nici pe mine și că (for sure) există oameni pe lumea asta care sunt 100% compatibili cu mine cu… setările “default”, fără să intervină nicio schimbare. Poate de-asta stau atât de prost și la capitolul toleranță.
Știu… e idealist.
este doar o chestiune de varsta. o sa vezi. pe masura ce te maturizezi vei vedea ca idealurile se transforma in altceva iar persoana compatibila 100% de acum nu mai are nimic cu omologul din viitor. cum spuneam, vorbim la momentul ala. despre compatibilitate iti pot garanta ca vei ajunge la ea, de fapt asta cautam in viata, fericirea. ori fericit nu poti fi de unul singur
drumul pana acolo insa e impanzit de concesii si aiureli pe care trebuie sa le suporti pentru ca altfel nu ai cum sa intelegi ce cauti, nu poti capata experienta necesara.
Eu am facut si si, de cate ori am renuntat mi-a parut rau si am inceput dinnou cu alte planuri mari
Oare pe noi, idealistii, nu asta ne tine in miscare?