Boutique sau Mall?

După titlul ales, simt nevoia să încep cu o definiție proprie. Când spun „boutique”, mă gândesc la un magazin redus ca dimensiuni, cu aer vintage, slab iluminat, aglomerat cu tot felul de lucruri, care de care mai colorate, eventual cu o scară interioară din lemn masiv și uși din sticlă, acoperite cu gratii din fier forjat. Mă gândesc la genul acela de magazin în care, atunci când ai pășit, te simți transportat temopral, poate chiar cu un secol în urmă. Într-un asemenea loc intru chiar dacă nu plănuiesc să cumpăr nimic. Cred că, fiind atât de rare, le-am ridicat la rang de muzeu. Știu că în accepțiunea unora, butic (am ales să scriu așa pentru a ilustra diferența) nu înseamnă altceva decât cușca aceea din tablă și termopan, plasată strategic în interecții, unde se vând țigări, băuturi alcoolice și semințe. Dar nu despre așa ceva vom vorbi în continuare.

Nu am de gând să încep cu idei aprige anti-globalizare, anti-consumerism și așa mai departe, însă un lucru e cert. Prefer oricând un boutique, în defavoarea unui centru comercial.

Știu că centrele comerciale, mall-urile și hypermarket-urile au un mare avantaj, acela fiind economisirea prețiosului timp. E infinit mai comod să îți faci cumpărăturile, să-ți plătești facturile și să mai stai și la o cafea, toate în același loc. Nu știu cum e prin alte părți, dar la Timișoara, până și căsătoriile și pașapoartele se fac la Mall. Personal, grandiosul Mall nu mă impresionează cu nimic. Recunosc că îi calc de multe ori pragul, dar asta doar pentru că se întâmplă să fie gazda unui cinematograf, sau templul celui foarte neinspirat când vine vorba de cumpărat cadouri, dar cam atât îmi oferă. Mai mult, nu înțeleg de ce unii oameni, întrebați unde își vor petrece ziua, răspund senin: „La mall”, ca și cum ar spune „La teatru”. Vorbesc, bineînțeles, despre plimbăreții care aleg magazinele în defavoarea parcurilor, despre cei care nu au un chior în buzunare, dar își fac un anume statut social fiind văzuți în magazinele cu produse „de firmă”. Despre aceștia, cu altă ocazie.

Pe de altă parte, mă mai duc uneori la piață. Da, e groaznic. E mizerabil. Totuși, trebuie să recunoaștem că niciodată mâncarea ambalată de pe rafrurile hypermarket-urilor nu va avea același gust cu cea adevărată, cea „de la țărani”. Știu că 90% dintre piețași au marfă importată din Turcia, dar pentru restul de 10% merită să te plimbi printre tarabe.

Susțin economia locală, susțin micii comercianți și chiar economia subterană uneori. De ce n-aș face-o? Nu vreau ca proprietarii de afaceri nișate să fie pur și simplu înghițiți de un centru comercial apărut peste noapte pe strada lor. Nu vreau să se piardă așa ceva.

Și că tot veni vorba, îmi plac foarte mult lucrurile unicat sau handmade. Mi se par extrem de valoroase pentru că cineva a pus o bucată de suflet atunci când le-a făcut. Cineva a fost „artist”. Chinezii aceia cu vârste îndoielnice, care produc pe bandă rulantă, nu pot fi numiți artiști. Recomand cu căldură să aruncați un ochi pe la fetele noastre din Timișoara, cele ce crează lucruri absolut uimitoare, sub numele de Tourmaline Boutique. Ar mai fi și Daciana, o altă blggeriță de-a noastră, a celor din Timișoara, dar mai mult de-a mea, că e huneodoreancă, care creează bijuterii de toată frumusețea. Eu prefer să-mi investesc banii în oameni de-ăștia.