Angajez prieteni imaginari.

Singurătatea este câteodată cel mai scump cadou pe care ni-l poate oferi cineva ori pe care ni-l putem oferi noi înşine. De cele mai multe ori – blestemate fie legile atracţiei universale – mi se întâmplă, şi nu cred că sunt un caz singular, ca atunci când doresc cel mai mult “lipsa”, să am parte de oameni roind în juru-mi. Mă gândesc de câte ori mi-am dorit să mă uit în gol, pur şi simplu, fără ca cineva să mă întrebe ce se întâmplă cu mine, să am măcar o zi în care să nu sune telefonul, deloc, să pot plânge fără motiv şi să nu îmi îndese nimeni sub nas un umăr pe care să o fac. Săraca fată bogată… atâţia oameni în jurul ei şi tot nu e în regulă. 

Uite că totuşi, una dintre cele mai mari temeri ale mele este cea de singurătate. Îmi este uşor să o admit în scris, dar îmi este greu să mi-o accept. Mă consider a fi destul de independentă şi autosuficientă întât prezenţa altor persoane să fie opţională, nicidecum obligatorie. Realitatea este cea care, din când în când, îmi mai trage câte o palmă peste falcă, amintindu-mi că nu trăim în junglă, că trăim în societate şi alte nimicuri de-astea. Şi totuşi are nevoie de oameni. Se spulberă mitul personal.

Până la urmă, poate mersul ăsta pe sârmă, între singurătate şi companie, este un moft cu sânge albastru. În fond, ni le dorim pe amândouă şi pe niciuna în mod special. Poate că, de fapt, dorinţa cea mai mare este să putem alege momentele umplute de cineva sau de nimeni. Asta… fără a fi nevoie să ne comunicăm intenţia, implicit fără a răni sentimentele nimănui. Cu această comunicare oricum vorbim de două tăişuri, căci fiecare avem în jur acele persoane agasante care, cu cât sunt respinse mai mult, cu atât se îndeasă mai puternic în viaţa noastră. Nici prea mult, nici prea puţin.

Şi-atunci, ce-i de făcut? Eu m-am gândit să-mi angajez doi prieteni imaginari care să-mi stea la dispoziţie ori de câte ori singurătatea îmi iese pe nas şi pe care să îi pot lăsa în standby atunci când mă plictisesc. Ştiţi şi voi că nu e nici posibil, nici de dorit să facem aşa ceva cu oamenii din jur. Revenind la angajări, am câteva cerinţe. Unul dintre ei trebuie să fie romantic, dulce la vorbă, empatic şi să mă idolatrizete. Pe acesta am să-l folosesc în momentele de nesiguranţă şi de dezgust faţă de mine, atunci când am nevoie de cineva care să-mi reamintească faptul că dracul nu este aşa negru şi că nici eu nu-s ca el. Celălalt trebuie să fie extrem de raţional, calculat, cu o logică infailibilă. Am nevoie de el pentru momentele în care realitatea începe să alunece…

Dacă cumva cunoaşteţi pe cineva potrivit descrierilor, anunţaţi-l că primesc CV-uri la adresa de la contact.

Mulţumesc.

___

sursă foto