Viaţa cu fluturi la cap

Tot ceea ce visez se zbate în capul meu ca un fluture captiv într-un felinar stradal, undeva, pe-o alee lăturalnică pariziană. Încercând să evadeze, să scape pe undeva, poate pe urechi sau pe nas, oboseşte şi moare, lăsând urme adânci. Ale neîmplinirii. Cum cei mai gânditori nu sunt neapărat şi cei mai iscusiţi meşteşugari, eu mă ocup doar cu visatul. De îndeplinit să-ndeplinească cine o putea.

Şi m-am cam plictisit de oamenii pe care i-am iubit în gând, şi de locurile pe care le-am văzut cu ochii închişi şi de muzica pe care o iubesc, dar nu a fost cântată de nimeni niciodată. Şi-mi închipui cum ar fi să pun piciorul în prag. La naiba, am ajuns să visez la momentul în care mă voi opri din visat.

Dream big, aim high! Mda, la ce bun dacă aspiri la utopii? Oare de-asta-s filozofii trişti? Ignorance is bliss. Asta da vorbă! Mă uit în jur şi-mi dau seama că suma idealurilor neînsemnate ale unora îl depăşeşte cu uşurinţă pe al meu, acela mare şi gras. Şi cândva parcă ştiam să mă bucur de lucrui simple şi mărunte. Mă-ntreb în care crâşmă şi-n care primăvară am pierdut asta?

Şi nu sunt tristă, altă stare mă caracterizează. Un alt paradox. Deşi visatul este legat numai şi numai de viitor, pe mine mă încearcă un sentiment de dor. Dor de… ce? Nici eu nu ştiu exact. Poate de o surpriză. Mi-e dor să-mi facă viaţa o surpriză. Sau să am o surprinză în viaţa mea. Sesizaţi diferenţa?

Şi cred că am elucidat misterul fluturilor. Atunci când aceştia sunt în stomac, te tâmpeşti incredibil. N-aţi remarcat? Dacă până atunci îţi venea uşor să comunici cu oamenii, brusc, cuvintele-ţi devin pietre de moară. Dacă până atunci credeai că ştii cine eşti, afli că de fapt eşti nimeni, eşti umil, eşti incomplet. Dar e frumos. Oricum, mult mai frumos decât atunci când aceştia migrează înspe nord şi ţi se opresc undeva între urechi. Atunci e bai. Atunci îţi vine să dai jos tencuiala cu unghiile.

Şi dacă basmele ar fi reale şi mi s-ar dărui împlinirea unei singure dorinţe (iar visez), nu aş alege să schimb ceva. Aş alege să mă teleportez într-o cafenea pe-o stradă pavată sau pe Broadway sau într-o ţară cu o cultură colorată şi cu o istorie bogată sau să mi primesc un talent artistic. Să-mi mai împlinesc din visuri şi să am mediul perfect pentru a născoci unele noi.

Pentru că nu pot altfel. Şi nu e trist faptul că nu pot. Eu mă iubesc aşa idioată cum mă găsiţi.

___

sursă foto