Safe bet

Martor la o viaţă interesantă ce nu-i aparţine, mediocrul îşi va trânti un zâmbet forţat pe faţă şi va privi în gol. Îşi va derula întreg scenariul în minte, act cu act, dar va înlocui actorul cap de afiş, închipuindu-se pe sine în rolul principal. Mereu cei spontani sunt cei apreciaţi. Sau, cel puţin, invidiaţi. Cu cât sunt mai solicitate suprarenalele, cu atât mai bine. În fond, ei vor fi cei care în ultimul ceas vor putea spune că au o mie de regrete, dar timpul pierdut nu este unul dintre ele.

Recunosc, adesea şi eu alerg pe muchii, nu mă exclud din tagmă, dar, pentru cei ce privesc cu admiraţie, am o întrebare. V-aţi gândit vreo clipă că poate tot rush-ul acesta poate e un semn de nesiguranţă? Poate că alergătura asta prin viaţă, paşii dezorganizaţi, surpriza zilei de mâine ori năvala de sentimente contradictorii venite ca rafala unui Tommy Gun sunt doar evadări superficiale? Eu da.

Toată lumea se opreşte la un moment dat, pentru o secundă sau pentru totdeauna. Poate atunci se vede, cu adevărat, curajul. Atunci este momentul în care cazi de pe muchie. Este alegerea ta unde vei ateriza. În braţele-i protectoare sau într-o umbră umedă. E nevoie de curaj pentru a te simţi în siguranţă, pentru a-ţi îngădui, în primul rând, nevoia de apartenenţă şi protecţie. E nevoie de încredere, căci nu este şi nu va fi niciodată un safe bet.

Când ai găsit reţeta, care zace de cele mai multe ori în chimia altcuiva, nu o lăsa să îţi scape.

Acum poţi închide ochii.

___

sursă foto