Mi-am dat seama unde…

Ziua 1. Am deschis ochii şi totul îmi pare străin. Mâna stângă îmi este amorţită; n-o simt. Parcă nici ea nu-şi mai doreşte să îmi aparţină. Nu ştiu cât e ceasul, o lumină puternică îmi inundă camera. Ar putea fi 9 la fel de bine cum ar putea fi 2 după amiază. Naiba mai ştie, am ajuns târziu acasă. Sau devreme dacă ne raportăm la ziua curentă. Oricum simt că n-am dormit mai mult de cinci minute. Cinci minute în care am avut toate visele posibile. Visez mult în ultima vreme.

Mi-am întins mâna dreaptă, cea care nu m-a abandonat încă, şi am luat telefonul. Vroiam sticla de apă de fapt, dar e bun şi ăsta. Mă uit la ceas. Negru. A murit bateria. Îl arunc înapoi pe parchet. Se face bucăţi cu un zgomot surd. Mi-a fost o vreme extensie a corpului (deh, generaţia asta), mă aşteptam să-şi dea duhul mai graţios.

Ceva lipseşte. Nu îmi dau seama ce, dar îmi provoacă o anxietate enervantă. Şi câtă linişte. Am citit undeva că oamenii pot înnebuni de la prea multă linişte. Înclin să cred că e adevărat. Şi totuşi e haos. Oare de ce am avut mereu impresia că haosul implică zgomot. Zgomot real, nu ţipete lăuntrice. Oricum, nici de-alea nu am. E linişte peste tot.

Şi-mi dau seama că trebuie să fac ceva. Mâinile-mi sunt amândouă funcţionale acum, dar tot mi le simt legate la spate. Aş vrea să rămân în pat şi lumea să se prăbuşească în jurul meu. Nu-mi pasă. M-am săturat de zoaiele oraşului, de bucla mea infinită în care se învârt mereu, mereu, mereu aceleaşi elemente, de poveşti fade, de vorbe goale, de istorii normale.

Închid ochii şi-mi închipui că sunt într-un vârf de munte, pe buza de nisip de lângă mare sau într-un oraş pe care nu l-am vizitat niciodată. Îmi amintesc că e primăvară şi, pentru o secundă, asta mă umple de bucurie. Apoi mă întristez, e primăvară şi totul se întâmplă. Dar nu se întâmplă pentru mine şi eu o las să-mi scape printre degete.

Ziua 2. Deschid ochii. Mi-am dat seama unde am greşit.

___

sursă foto