Mediocritate

Prostul este excepțional în nătângia lui, răzbunătorul în vendeta sa și inteligentul în iscusința proprie. Există totuși, și am dovezi, pe cuvânt, categoria aceea de oameni care nu se remarcă prin absolut nimic. Dar nimic! Îmi place să-i numesc oameni fără personalitate. Unii le spun ”oi”, dar voi știți prea bine că am o pasiune ”pastorală”, așa că aș jigni rasa. Aceasta este, fără doar și poate, cea mai insipidă tagmă. Este locul în care orice om cu plural la neuroni nu și-ar dori să se afle, iar cei nenorociți de cel ce-a împărțit elementele diversității  la facere, îl evită prin simplă negare.

E normal să ne dorim ca numărul să fie cât mai mare la recensământul calităților, însă sunt oameni, care indiferent cum ar fi, au acel ceva care îi face cu totul deosebiți. Oameni care întorc priviri chiar dacă sunt ciufuliți, oameni apreciați chiar dacă sunt niște mitocani și oameni a căror prezență este extrem de plăcută, cu toate că sunt excentrici. Fie sunt scriitori prolifici, muzicieni prodigioși, savanți cu renume etc.

Mă aflu printre cei cărora le place să sesizeze și să aprecieze talentele altora, dar după fiecare emisiune TV cu talente, mă imaginez pe scene sau stadioane, înconjurată de sute de mii de oameni care mă aclamă. După fiecare concert rock îmi închipui cum mi-ar sta mie acolo, spărgând boxele cu chitara sau cu orice alt instrument aș stăpâni. În afară de trianglu, mă îndoiesc că obții maximul de efect și adrenalină lovind cu trianglul de pământ. După fiecare carte citită îmi închipui poza mea pe coperta din spate, lansări și autografe.

Poate defectul meu este că sunt româncă. Știm cu toții că românii sunt mecanici, arbitri, bucătari și au orice altă calificare ce se cere într-un moment oarecare. Toți!

Eu visez cât pentru zece, dar oare care e ”ceva”-ul meu? Sunt sigură că-l am pe undeva, dar se ascunde.