Jurnal de festival (Untold, partea I)

11013508_419519498250245_8687720144272780059_n

Acum 3 zile am intrat pe poarta Untold-ului. Singură, destul de dezorientată, după un drum pe care l-am făcut în mult mai multe ore decât în mod normal și cu un chef teribil de a mă urca înapoi în mașină și a mă duce acasă. #dramaqueen Azi, după 3 zile în care mi-am propus să nu pun mâna pe laptop, cine credeți că e atât de încântată și abia aștepta să scrie pe blogul care nu mai primește atenția pe care ar merita-o? Eh? Cine oare?

Day #1: Festivalul ăsta are un potențial imens.

De când am intrat, am avut feeling-ul ăla de festival mare. Ceea ce nu-i deloc lucru ușor, având în vedere faptul că e prima ediție! Sunt festivaluri care cresc ani buni până să ajungă la nivelul ăsta.

Am început frumos, cu Wilkinson, care a urcat pe una dintre scenele secundare. A fost unul dintre singurele nume de pe afiș care sunt chiar pe gustul meu, genul de muzică pe care aș asculta-o acasă sau în mașină oricând. Sunt consumator avid de muzică electronică, dar sunt mai aproape de dub decât de trance, să zicem.

Mi-am făcut încălzirea și-am plecat către Cluj Arena, unde a fost plasată scena principală. Recunosc, în momentul în care am văzut cât de mare e scena în sine, ca structură, și câtă lume s-a adunat la Dimitri Vegas și Like Mike, am simțit prima dată că e cumva ireal. Ce știam eu în prima zi?

11822310_418785408323654_3398587471863835059_n

Day # 2: Nu îmi vine să cred că se întâmplă în România.

Nu știu dacă v-ați uitat vreodată cu mândrie de părinte la cineva pe care nu-l cunoașteți. Exact asta am simțit eu când au urcat Subcarpați pe scena de pe stadion. Îi ascult și merg la concertele lor de când nici nu visau că vor cânta cu o orchestră în spate, darămite pe stadion. I-am văzut crescând frumos și simt că-s ai mei și sunt mândră de ei, de punctul în care au ajuns, de faptul că au făcut atâtea mii de oameni să cânte și să sară cu ei.

11752577_419153168286878_5337621115328079616_n

Pentru mine, Subcarpații rămân de suflet, orice ar fi, însă highlight-ul celei de-a doua zile a fost fără îndoială Avicii. În așteptarea lui, pe gardul din fața scenei se sprijineau cu jind sute de fete cu scântei în ochi. Majoritatea aveau brățări roșii, ceea ce însemna că aveau sub 18 ani, și toate veniseră de la primul concert al zilei pentru a prinde un loc mai aproape de DJ. Cu câteva ore înainte să înceapă mult așteptatul show, una dintre ele a scos tușul de ochi din geantă și a început să picteze cu măiestrie logo-ul artistului pe prietenele ei, pe oamenii din presă și chiar pe un om de la security. Eh, uite un fan adevărat.

11141212_419171278285067_5488180798468745713_n

Concertul în sine a fost exploziv. La propriu. Muzică, lumină, artificii, sclipici, fum. Publicul de cu o seară înainte s-a dublat, rețeaua de telefonie a picat, iar peste tot era o mare de mâini ridicate.

Day #3: “We are making history today” (Armin van Buuren)

Mi-am dorit foarte mult să-l văd pe John Newman pentru că îmi place muzica lui și pentru că știam că este un adevărat entertainer. Deși în foarte scurta conferință de presă dinaintea concertului părea lipsit de energie, când a urcat pe scenă s-a transformat. Între atâția DJ, vocea și instrumentele au venit ca o gură de aer. Deși iubesc muzica electronică, poate că sunt eu mai conservatoare, dar prefer oricând un concert cu instrumente pe scenă.

Abia acum mi-am dat seama cât de mult s-a inspirat Newman din Michael Jackson, atât în ceea ce privește mișcările, cât și muzica. Motivul l-am aflat în conferința de presă: a lucrat cu muzicienii lui MJ. N-a fost nici pe departe cel mai bun concert al său, iar jumătate din succes (pentru că a avut succes) e datorat doar publicului care a trecut cu vederea micile derapaje vocale.

11822840_419432224925639_7454509522426578303_n

Și pe Armin van Buuren l-am văzut la câțiva metri de mine, în conferința de presă. Un tip foarte relaxat, zâmbitor, amabil și cu o charismă debordantă. Dacă ar fi stat și ar fi povestit până dimineața, aș fi rămas și l-aș fi ascutat cu plăcere până la sfârșit. Am aflat pe calea aceasta secretul brățărilor pe care le poartă în timpul set-ului. Dacă unii ar fi crezut că e un fashion statement, de fapt e vorba de motion sensors, care îl ajută să controleze luminile de pe scenă.

Armin van Burren a stat pe scenă 3 ore. Singurul lucru pe care îl pot spune este ceea ce am spus și aseară, pe Facebook: Dacă s-ar fi urcat pe pupitru și ar fi zis zecilor de mii de oameni: „Hai să facem o revoluție!”, toată lumea l-ar fi urmat.

11825169_419540324914829_8737572139735232594_n 11813265_419538654914996_8129742328660238760_n

Day #4: In progress.

Am zis de ieri că Untold Festival poate fi numit „Baby Tomorrowland”, azi aștept confirmarea finală!

Promit că ne vedem și la anul. :)

1 Comment

  1. Hai ca pare ca a fost o nebunie frumoasa!

Leave a Reply